Chiar întreb pe bune, nu e o licență poetico-retorică. Am dat peste poza asta pe Old Footbal Pictures și mă urmărește. Nu mai zic c-am visat toată noaptea că trăiam în anii ăia în București, dar nu mă îmbrăcam ca doamna profesor-doctor Elena Ceaușescu, eram tot eu, cu blugi tăiați, tatuaje și breton și nimănui nu i se părea ciudat.
Simona nu e copilul României, e copilul părinților ei.
Simona nu e “hai, Simona” și “teamHalep” de pe net, e trezit de dimineață, e sacrificiul ei, e ziua petrecută pe terenul de tenis până se face întuneric afară. Și știți că vara se face întuneric afară târziu rău de tot.
Suntem tineri si batrani, nepoti si bunici, copii si parinti. Suntem someri si antreprenori. Suntem jurnalisti si frizerite. Suntem bucuresteni, alexandreni, moldoveni, olteni. Suntem vecinul care NU iti blocheaza locul de parcare. Suntem soferul din trafic care nu injura si…
Nu mă pricep la tenis, am scris și eu cum m-a dus capul. Asta nu înseamnă că, în schimb, aș fi vreo expertă în fotbal, dar e ok, că nici naționala nu e.
Tu o sa inveti geografia tarii in tren, in deplasari cu galeria pentru ca au ai tai meci. Oricare vor fi ei. Ai tai!