Vestea bună e că suntem făcuți din stele. Vestea proastă e că suntem făcuți din stele.
Ca să-mi strice mie somnul ziua zenul viața, The Guardian a scris aici ieri despre noua descoperire, îi zic ei, dar nu e chiar o descoperire, mai mult un update. Pe scurt, e clar că suntem praf toți, de stele, de nestele, dar ideea e că suntem stele venite din toate galaxiile, universurile și altele nedescoperite. Ne-a adus un vânt intergalactic aici, pe Pământ, care de pe unde am apucat.
Daniel Anglés-Alcázar, un astronom la Northwestern University în Evanston, Illinois o zice foarte frumos: “Suntem vizitatori extragalactici, suntem imigranți în Calea Lactee, pe care o considerăm galaxia noastră”. Dar nu e, că ne-a adus vântul pe toți.
Nu înțeleg mare lucru, că s-a mai spus despre noi că suntem făcuți din stele. Adică înțeleg, dar nu ne ajută. Că tot o să murim, nu? Și stelele astea se duc iar în alte părți, să facă alți oameni, cu aceleași probleme cu trezitul dimineața și mâncatul sănătos, cu șefi neplăcuți și cu toate ale vieții, pe care le știți.
Am citit articolul publicat ieri cap-coadă, de două ori, că poate zice ceva și despre fobia mea de moarte. Deși, fobie e puțin spus. Obsesie, fobie, groază și panică. Nu zice. Dar, na, știința = evoluție = cafele mai bune și mai scumpe dimineața. Până ne facem stele la loc.
Bună, numele meu e Greta și mi-e frică de mor de moarte. Toate terapiile din lume, toate cărțile și toată munca de lămurire cu mine nu m-a ajutat să scap de ea. Și mă enervează teribil faptul că murim.
Cine ar vrea să trăiască forever? Ar fi boring, frumusețea e că se termină, că avem doar ACUM și AICI, că nu știi ce o să fie după, că sigur e ceva, că nu ești curioasă? Ce să faci toată ziua cu eternitatea?
Eu, eu, eu, eeeeeuuuuuuu aș vrea să trăiesc forever, dar nu de capul meu. Ci toți, toți ar trebui să trăim forever. Să vedem cum o să fie lumea peste 500 de ani, peste o mie, peste 50 de mii. Să ne certăm, să ne împăcăm. Să nu ne mai fie frică de eșec, avem o eternitate în față să nu conteze. Să ne facem albaștri în cap. Și verzi, și roz, și curcubeu. Să testăm tot, să vedem tot Globul, fiecare sat din Mexic, fiecare plajă din cele 450.000 din Australia, fiecare colț de țară unde se va vota cu PSD probabil încă un milion de ani. Trăim atât de puțin pentru cât de departe am venit, la grămadă, cu toate stelele din noi din mii și miliarde de galaxii.
Iar frica de moarte asta a mea e pentru că n-o să mai văd niște oameni. Nu știu cum dormiți și cum puteți fi funcționali știind că gata, într-o zi, mâine, peste 3 luni, peste 50 de ani, gata, la revedere. N-am fost niciodată setată pe o familie, pe copii? No way!
Asta îmi mai lipsește, încă niște oameni pe care să-i iubesc ca pe dracu’ și pe care să nu îi mai văd niciodată, nicicum, niciunde. Nu îmi dau seama dacă eu sunt egoistă că nu vreau copii sau oamenii care fac copii sunt egoiști. Pur și simplu mintea mea nu concepe asta. Să-mi fac un copil pe care să-l iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât pe mine, mai mult decât marea și puii de rață din ăia mici, mici și țepoși. M-aș uita la el în fiecare milisecundă din viață gândindu-mă că n-o să-l mai întâlnesc niciodată. E bolnav, da, știu, dar nu știu din ce stele sunt făcută, că de mică așa am gândit. La tataie mă gândeam că poate o să fie ultima oară când îl văd. Aveam 10 ani. La Mirela la fel. La ai mei. La prietenii mulți și magici pe care îi am. La nunți, la Crăciun, la o ieșire la bere, la un mesaj pe Facebook. Horror.
Raiul ar trebui să fie un loc în care ne întâlnim cu toții. Cu drame, probleme, cu toate relele. Nu de liniște și pace avem nevoie după, ci de oameni.
Dacă ar exista ceva după. Dacă stelele astea ar rămâne dracului într-un loc, în aceeași formulă, mi-ar plăcea enorm să știu că Raiul, de fapt, despre asta e vorba. Că o să ne mai vedem și după, că o să ne recunoaștem după stele și după cum ne place cafeaua dimineața. Că o să fim niște stele mahmure, că o să avem zile proaste, când se strică vremea prin galaxie. Că o să mai mergem la mare și o să batem câmpii până la primul soare care răsare, că o să ne îndrăgostim la al doilea soare și că o să mergem la cazare, înainte de al 3-lea soare recent descoperit. Avem o vârstă, hai la somn, că stelele astea sunt obosite și cred c-am exagerat cu shoturile, plus că nici Calea Lactee nu mai e ce-a fost!
Vestea bună e că suntem făcuți din stele. Vestea proastă e că suntem făcuți din stele. Vesta terifiantă e că nu cred că ne mai întâlnim.
