Gret.ro

Am 15 ani, arăt în poza de buletin ca Amy din The Big Bang Theory, sunt o tocilară și sunt băiatul lui tata.

Nu știu cum am ajuns să te iubesc, dintr-un neam de dinamoviști, dar trăiesc cu tine în apartamentul nostru semidecomandat din Alexandria la televizor, unde tata înjură când joacă Dinamo cu tine.

Nu prea câștigăm noi, dar uite, uite, câți oameni te iubesc. E clar, o să vin pe stadion și o să stau aici, fix aici, unde se aruncă hârtia asta igienică și se aprind torțe.

E 2000 și vin să te văd într-un meci european, iartă-mă, Rapidule, nu mai țin minte care, că pe tine nu te-am tocit niciodată ca pe-o materie, pe tine te-am trăit. OAU! Urlă tobele astea lângă mine și oamenii cântă și sar și eu mă simt în sfârșit acasă, iubită și necunoscută, acceptată și fericită. Sigur intru la facultate și mă mut lângă Giulești!

“Semnez cu Gazeta, scriu despre tine”

Am 18 ani și am ajuns cu 12 ore mai devreme pe stadion, la meciul în care primim trofeul de campioană.

Al treilea din istoria noastră grea, Doamne, sunt chiar aici, lângă pereții ăștia scorojiți ai stadionului și ne facem promisiuni! Rapidul că o să mă iubească neîncetat, eu că n-o să-l părăsesc niciodată. Scot caietul de meditații și mă pun în fund pe treptele Giuleștiului. Să mai trec un pic prin gramatică, TREBUIE să intru la jurnalism la București, să nu mai ratez niciun meci al tău, Rapidule!

Am 19 ani și am reușit, Rapidul meu! Sunt în București, la facultate, și îmi fac cu tine deplasări și povești, îmi fac vise și un prieten. Eu. Am un iubit!

E rapidist, ca noi, Doamne, câte mi-ai dat, suflete, și habar nu ai!

Semnez cu Gazeta Sporturilor și scriu în fiecare zi despre tine. Mama se laudă cu mine la prietenele ei că am un job deja, și ce job!, și brusc nu i se mai par tâmpite visurile de pe pereții apartamentului tapetat cu postere și revista Giuleștina.

N-am bani de haine, dar o eșarfă alb-vișinie face cât 20 de rochii. Giuleștiul mă învăță că nici faima, nici locul 1 (mno, știți că nu era cazul nostru), nici banii nu te fac fericit. Ci să te simți iubit și nejudecat. Așa cum mă iubeștie și nejudecă pe mine Giuleștiul. Așa cum îl iubesc și eu pe el.

“Gata, am murit”

Am 21 de ani și simt prima oară în viața mea că mor. Gata, am murit. Am murit și am ajuns în iad, iar el arată ca un egal pe “Lia Manoliu” în “sferturile” de UEFA cu Steaua. Cu Steaua! Dintre toate coșmarurile, de ce, de ce trebuia să fie Steaua? Plâng o săptămână și înțeleg pentru prima oară că viața nu e doar nedreaptă, e o prostie sinistră, din care nici nu pierzi, nici nu câștigi. Faci remize. Ce prostie!

Am 25 de ani și oamenii mă obosesc, viața mă încurcă, mă caut și nu mă găsesc, iubesc și sufăr, am facturi și rate de plătit, mă îngraș și slăbesc, alerg dimineața și mă culc cu vise noaptea. Dar tu ești acolo. Neschimbat.

Acasă la tine, sunt același copil-minune, unde pot să fac ce simt, să flutur, să cânt, să fac pneumonie pentru tine de la atâta sărit. Într-un haos de întrebări, tu ești răspunsul.

“Ce prostie!”

Am 33 de ani și tocmai au anunțat ăștia că te demolează, bătrâne. Ce prostie! De parcă asta ești tu, 3 turnicheți și un robinet la baie. De parcă sufletul tău stă în scaunele din peluză, nu în oameni. De parcă magia stă în acustica unui stadion ultramodern cu termopane, nu în glasurile astea care cântă dumnezeiește “1923 s-a născut un mit …”.

De parcă iubirea poate fi demolată de niște bormașini și un șpaclu. Stai liniștit, Rapidule, știu că te cauți și îți pui tu acum întrebări, cum o făcea puștoaica de 15 ani, doar că, de data asta, noi suntem stâlpii pentru tine, noi suntem acasă, noi suntem aici, lângă tine.

Haide, scoate caietul de meditații și mai treci un pic prin istoria alb-vișinie, să știm de la ce pagină scriem din nou povestea când te ridici dintre moloz, să ne arăți iar cum se iubește. Sincer, nejudecat și pe viață.

 

La mulți ani, Rapidule! 💛 💛 💛

*Declarație de iubire scrisă pentru Gazeta Sporturilor