Să știți că e ok dacă vi se pare că inventez poveștile de pe aici, că și mie mi se pare că prea mi se întâmplă mie toate. Bine, mi le și caut, că îmi place cu circul.
Mai devreme, dintr-o discuție în alta, mi-am adus aminte de cum am făcut noi sfeștania palierului acum 2 ani, cu preot, masă mare și circ, și de câteva ore grupul în care am povestit de Whatsapp mi-a dat cu seen. Dar pe bune, am și martori. Nu ai lui Iehova, ăștia joacă în altă ligă.
So. Cred că v-am mai povestit că am cele mai tari vecine din lume. Nu pe bune, ale mele sunt, nu începeți acum cu #șieu, că nu le aveți. Jeni și Oana sunt minunate și iubesc câinii și… să mă îngrașe pe mine. Nu vă imaginați că îmi aduc așa de mâncare din când în când. Au și chei de la mine, ori îmi lasă direct în bucătărie cu post-it-uri funny, ori pe palier cu mesaje pe Whatsapp: “Dacă se răcește mâncarea până ajungi acasă, vino la noi să o încălzim!”. Pentru că, m-am mai lăudat, nu am aragaz, cuptor sau frigider în casă.
Așa. Și ele sunt minunate și superamuzante și oameni din ăia, de ți se lipesc de suflet, deși tu ești o sălbatică fără margini și stai ca bolovanul în pat, cu draperia trasă și fără să răspunzi la ușă.
Așa doi. Și acum 2 ani? Cred că doi ani. Ne-am pus noi palier nou. Dar nu orice palier. Lemn din ăla colorat, amuzant, simpatic. Flori și cărți peste tot. Băncuță și masă. Da, pe palier. Luminițe și tablouri din Grecia. Cărămidă pe lângă uși. Eu fac mereu gluma asta, dar chiar e mai frumos la mine pe palier decât în casă. Odată, când a venit Purdel, chiar n-a mai vrut să intre: “Haide, boss, să stăm pe palier, că e mai mișto decât la tine!”.
Și când am fost noi gata cu palierul, mă rog, noi, adică Jeni acest înger păzitor, am zis să facem sfeștania palierului. Mă rog, nu suntem noi mari fane Bunuțul, dar v-am zis că ne place cu circul. A venit mama de la Alexandria, am făcut masă mare din aia ca la Crăciun, cu câte 7 feluri de mâncare. Plus popa.
Evident, eu munceam, că așa-mi place mie să-mi trăiesc viața, muncind. N-am participat (și regret și acum) la toată demența asta, dar am fost acasă suficient cât să-l primesc pe popă în casă, cu tot cu mama și assistent managerul lui cum îi zice, ca să mă descânte, d-astea. Și-a început:
– Câți ani ai?
– 31.
– Măritată?
– Nu.
– Da… e cam mică oricum casa. Lasă, că îți găsești tu pe unul și vă mutați…
– Da, fix asta e scopul meu în viață!
– Șșșșș, nu te certa acum, mami (asta era mama!)
– Ai prieten?
– Nu.
– Sfinteeee Botezătoruleeeee și Maicaaaaaa cea Preacuratăăăăă… (și-mi dădea cu ierburile alea pe la tâmple)
– Ce faceți?
– Ca săăăă aiiii noorooooc săăă teee iaaa și peee tineee cinevaaaaa…
– Suuuuper!
Și pe urmă a început să-mi stropească pereții. Pereții mei. La care am muncit ani și ani. Să-i scriu. Să-i lipesc cu luminițe, vederi, poze, toate drăciile.
– Gata, păăăărinteeeee, că au plecat toți dracii!
– Sfinteeee Sisooeee și Botezătoruleee…
Și-l văd cum ia mănunchiul ăla plin cu apă sfințită și fix pe posterul meu cu Ibrahimovici, de la Răzvan Luțac, proaspăt primit, fix pe el toarnă și nu se mai oprește. Am crezut că mor. S-a strâns și Ibra, ca foaia de la apă, s-a chircit așa, s-a ales praful.
Mă rog, după am fost și la PSG să-l văd pe Zlatan jucând și-a dat și gol și mă gândesc c-a meritat efortul. Sigur de la aghiasma vieții, că altfel, mno, nu e vreun mare fotbalist și ăsta.
P.S. Poză cu palierul nu vă pun, că încă sperăm să ne iasă mișcarea noastră națională cu impact social “Noaptea Palierelor Deschise”, care e încă în stadiu de plan, dar sună la fel de bine după fiecare pahar de vin. În poză, o blidă “branduită” proaspăt culeasă de pe palierul milei.
