Eu sunt un om fără o acasă. O caut de când am plecat la facultate, să tot fie vreo 6 ani. Mă rog, 14, dar pentru fanii care au deschis mai devreme televizoarele, să-i lăsăm să creadă că am vreo 22 de ani și acum descopăr lumea.
Nu am poșete, pentru că mereu car un ghiozdan în spate. Să fie. O periuță de dinți, niște haine de schimb. Găsesc eu unde dorm diseară. Noroc că am prieteni buni și cu canapele extensibile. Îmi vine lumina 4 lei pe lună. Îmi caut o acasă de când mă știu, că nici la Alexandria nu mai e de mult, nu era nici când stăteam acolo, dar acum?
Aseară s-a dărâmat Giuleștiul și n-am vrut să merg să-mi iau la revedere. Nu mai vreau cu despărțiri în viața asta. Lasă, să fie la ele. Să se întâmple, dar să nu fiu acolo. Giuleștiul a fost acasă pentru mine ani și ani și ani și ani. Cred că în ’97 am mers prima oară pe stadion. Am ajuns cu 10 ore înainte, cu Mirela, tata și încă doi prieteni de-ai lui. Nu de plăcere, nici tata, nici prietenii lui, că nu se dădeau în vânt după stadioane și mai țineau și cu Dinamo toți 3. Nu știu ce făcusem, probabil o criză de nervi toată săptămâna, ca să îi șantajez pe ai mei să ne ducă pe stadion. Am vrut la peluză, lângă tobe, în mijlocul demenței, a urletelor și a ceea ce se striga porttarului advers în deplasare. Nu știu ce-o fi fost în sufletul lui tata să-și vadă fetele acolo, cu huliganii, făcând ca toți dragii. Mi se pare îngrozitor să fii tată de fată. Uite asta ar trebui să-mi spun când mă apucă durerile existențiale: Greto, măcar nu ești tată de fată.
Giuleștiul mi-a fost casă, masă, iubit, prieten, mi-a dat tot. Mi-a dat familie și piele zburlită, mi-a dat o nouă viață, că pe stadion puteam să fiu cine voiam, nu sălbatica din Alexandria fără prieteni. Mi-a dat meciuri în genunchi în care am uitat că sunt atee și am scos toate iconițele din casă. Mi-a dat deplasări cu trenul în care împărțeam un sandviș și o apă la 2 litri. Mi-a dat povești de iubire, prima mea poveste, salut, Răzvan! Mi-a dat scrisul, că așa am început să scriu la fanzina Rapid. Rapidella. Mi-a dat un job și un cumnat și bucuria de-a pleca în străinătate să văd lumea, dar s-o văd de pe stadion, așa cum a început lumea pentru mine. Pe un stadion.
Eu am trăit viața prin Rapid. În liceu n-aveam prieteni, dar îi aveam pe Iencsi, Pancu, Lucescu pe ușa de la cameră și mi-erau de ajuns. Ascultam meciuri la radio și îi scriam scrisori de dragoste Rapidului, mă rog, lui Cristi Costache. N-aveam bani de haine, dar o eșarfă alb-vișinie făcea cât 20 de rochii. Giuleștiul m-a învățat că nici faima, nici locul 1 (mno, știți că nu era cazul nostru), nici banii nu te fac fericit. Ci să te simți iubit și nejudecat. Așa cum m-a iubit și nejudecat pe mine Giuleștiul. Așa cum l-am iubit și eu pe el.
De azi te demolează, bătrâne, dar tu niciodată nu ai fost doar scaune și turnicheți. Să treacă cu tancurile, să te construiască de la zero, să-ți pună termopane și leduri, că tu rămâi același. Rămâi povestea mea de iubire, aia după care se fac filmele de la Hollywood, aia care începe cu A fost odată ca niciodată, aia pe care o spui la bătrânețe over and over and over again, până se pind nepoții că bunica e senilă, iar am găsit-o cu paharul de vin în bucătărie, în tricoul Rapidului, vopsită pe față și cântând imnul. Sper doar să nu mă duceți la azil, voi, nepoții, care mai sunteți prin preajmă. Duceți-mă pe Giulești, acasă.
