– Gret, pot să te sun?
– Nu.
– Hai, mă, că trebuie să-ți spun asta.
Mă sună. Mă gândesc că are o problemă, că e ceva grav, ce nu se poate tasta într-o fereastră insipidă pe Whatsapp.
– Băi, vreau să-ți mulțumesc.
– Pentru?
– Are supersucces povestea ta cu rața.
– …
– Știi povestea ta cu rața, care a murit, blabla, te-ai rugat și de atunci nu mai crezi în Dumnezeu?
– O știu, dracu’, că e povestea mea.
– Am spus-o de două ori până acum, două gagici au fost. Cu prima n-a mers, era nebună, nu de la rață, dar A e topită. Mi-a zis aseară că dacă nu-i arătam latura asta a mea, nu eram împreună.
– Latura asta… a mea?
– Da, mă, dar și mie mi-a plăcut și e ceva ce-aș fi făcut și eu când eram mic.
– Ai avut vreodată rață?
– Nu.
– Câine? Pisică?
– Nu.
– Nici la țară?!
– N-am țară.
– Și atunci cum dracului e latura ta?
– Taci, mă, că e supertare povestea ta cu rața și voiam să-ți mulțumesc. Oricum tu nu ai ce face cu ea. Ca fată, ești lame dacă ești atât de sensibilă. Eu în schimb îmi arăt latura mea umană.
– Adică, a mea!
– A noastră!
– Deci tu agăți cu povestea mea cu rața. O să scriu despre asta.
– Nuu, ești nebună? Mai bine nu-ți ziceam. Măcar nu-mi da numele.
– Ești idiot.
– Mi-e dor de tine.
– Și mie.
– Vrei un pui de rață de ziua ta?
El este B. Prietenul meu idiot care agață cu o poveste a mea cu o rață pe care și-a asumat-o. Pardon, cu povestea mea cu rață! Femei, dacă întâlniți un tip care pare golan din fire, dar baaam vine și povestește despre o rață când era el mic, să sțiți că nu pare golan, chiar e. Ăsta n-a avut nici câine la țară!
Eram clasa I când rațele lu’ mamaia au făcut pui. Și-au dat păduchii sau strechea în ei, c-a mai rămas un singur pui viu. De vineri până duminică, am dormit cu rățușca, am iubit-o, am bibilit-o, am hrănit-o și am avut grijă să nu moară. Când a fost să plecăm duminică la Alexandria, m-am dat cu fundul de pământ că eu fără rățușcă nu plec nicăieri, îmi bag (^*(*& în ea de școală. Eu nu plec.
De obicei, îmi ieșeau superb crizele de nervi, așa că n-am dat greș nici cu asta. Mama a zis hai, treci în mașină, luăm și rața, și am plecat. La Alexandria, nu vă imaginați că stăteam la curte, ci la apartament, mic, nedecomandat. Rața după mine.
A urmat o perioadă cam de-o lună în care rața urla când o lăsam singura, măcănea când mă auzea vorbind, era după mine ca un câine. Mâncam din aceeași farfurie, orez cu lapte, legumele din ciorbă. Făceam baie în cadă, o punea mama într-un lighean și pe ea, punea ligheanul să plutească și ne bălăceam amândouă. Doamne, cât am iubit-o!
O plimbam după școală prin oraș, prin grădinițe unde era trifoi să-l mănânce, o luam cu mine pe afară, uneori când ploua, o băgam la piept, cu capul scos așa din decolteu. Măcănea ca disperată cum plecam de lângă ea. Ne uitam la televizor și ne făceam temele împreună.
Și-apoi într-o seară, când ne uitam la Santa Barbara, nu pot să uit, în sufragerie cu toată familia, că asta era toată casa, eu stăteam pe covor cu ea, o mângâiam și o țineam în brațe și la un moment dat nu mai mișca. Murise!
Aveam 8 ani, am crezut că mor și eu o dată cu ea. Făcuse infarct. De la prea multă mâncare și prea puțină mișcare, naiba, era o rață, era un pic cam obeză și inima nu a mai suportat atâta grăsime în jurul ei. Doamne, am plâns în noaptea aia cu capul în pernă până dimineața. Atunci eram fffff religioasă, crescută cu rugăciuni și cu Biblia citită în fiecare seară. Cu iconițe sub pernă și povești cu îngerași, în care chiar credeam.
M-am rugat și-am plâns toată noaptea. Doamne, dacă mâine dimineața când mă trezesc o găsesc vie, jur că fac orice. Știu că repetam obsesiv, Doamne, dacă exiști, tu mâine dimineața o învii. Dacă exiști, dacă exiști, dacă exiști… Și-am adormit.
Dimineața, evident, Dumnezeu îmi arătase că nu există și era doar o închipuire a lu’ mamaia Tanța. Au trecut 25 de ani. În continuare cred asta. Mă bucur că măcar cineva profită. Idiotul ăsta al meu! B, nu Dumnezeu.
Și acum să mergem la proteste.
Că Dumnezeu nu există, trebui să ne facem, dracului, singuri dreptate.
