Va rog eu sa nu mai fiti etici si corecti in viata

M-am aprins de la subiectul #ramosmercenarul, care, pe scurt, a accidentat un adversar in finala de Champions League si despre care am scris ca il iubesc si asa, idiot, mercenar, cum o fi el. Pentru ca in dementa aia, in valtoarea aia, in mirajul ala – nu cred ca mai esti om. Esti doar gandul ca TREBUIE sa castigi cu orice pret. Orice pret.

Mi-ar placea sa cred ca eu n-as face asta. Dar ma mint sigur. Imaginati-va. In cel mai important moment al vietii voastre. Relatie. Job. Promovarea AIA pe care o visezi de cand te-ai angajat. Businessul tau. Ai face orice sa reusesti? Si pana la urma, acest orice nu e crima de om, nu batut cu ranga in scara de bloc, nu e umilinta totala, nu e lucrat pe la spate. Ai faulta? Eu as faulta bine. Cu orice fault, de fapt, nu cu orice pret. Ca pret nu e egal cu fault. Fault e ceva ce nu e frumos sa faci, dar nu e capat de tara.

In ianuarie anul trecut a trebuit sa iau o decizie. Intre etic si faci asta pentru ca bani altfel zbori. Poate o sa povestesc odata. V-ar placea sigur de mine. Mi-a placut si mie. Am ales sa nu fac ceva care era contrar tuturor crezurilor mele. Am pierdut tot. Job. Bani. Tot ce construisem pana atunci. Ma asteptam sa fie greu. A fost al dracului de greu. Emotional, inca nu mi-am revenit. Am ales sa fac ceva cu care puteam sa traiesc dupa. Eu cu mine. Am trait greu. Foarte greu. A fost cel mai urat an din lume, univers si doua trei Pamanturi inca nedescoperite. Am intrat in cea mai proasta depresie de pana atunci. Am incercat sa pun capat. N-au stiut asta nici ai mei. Nici Facebookul, ca paream vesela si cool.

Ma gandesc mereu daca as face altfel, stiind ce a urmat dupa. Bai, nu stiu. Jur ca nu stiu. Mi-ar placea enorm sa zic iar #muepsd (v-am zis ca m-ati iubi daca ati sti, dar sunt implicati multi oameni, nu e povestea mea doar, ca sa o fac publica) si sa o iau de la zero. Doar ca atunci credeam ca o iau de la zero, nu de la minus – 863649234738564634 leghe sub mari.

Am invatat atunci ca etica e frumoasa, dar daca ma aduce la 9 cu o tentativa nereusita, merita? Pe internet toti avem etica, ganduri marete, ajutam copii orfani, strangem haine pentru azilul de batrani, comentam de pe margine ce-am fi facut noi 🙂

Incerc in fiecare zi sa fiu egoista si nu imi iese. Dar incerc. Vreau sa ajung acolo. Sa ma gandesc la mine si la finala mea de Champions League. Nu o sa ajung sa fiu pe teren, daca o sa joc frumos si o sa ma astept ca oamenii sa joace si ei frumos si totul sa fie minunat. Ca nu e. Ca sistemul. Ca viata. Ca facturile. Ca oamenii.

Toti am fura daca am sti ca nu suntem prinsi.
Toti facem pipi in dus
Toti oftam adanc si rulam un set de injuraturi in cap pentru individul din fata
Toti inselam
Toti suntem inselati
Toti ne imbatam si trimitem mesaje
Toti dormim imbracati, printre laptop, carti, paharul cu vin
Toti urlam la parinti din senin
Toti avem momente in care nu facem ce trebuie

Ce trebuie. In ochii cui? Ai societatii? Ai lumii? Ai prietenilor de pe Facebook? Mie mi s-a luat de acest ce trebuie. E frumos, e boem, e de like-uri pe Facebook. Dar nu e de ajuns. Si imi pare rau ca nu e de ajuns. Ca eu toata viata am facut ce trebuie. Si in plus. Si apoi a venit momentul zero. Daca faci ce trebuie, asteapta-te sa iti fie greu. Sa suferi. OK, reactionam diferit la pierdere si durere, dar reactionam. Am avut un an fara directie, fara tinta, fara bani, fara mine. Am avut un an eu cu mine fara mine. Am facut ce trebuie si nu imi pare rau.

Acum, ca sunt lucida si nu joc in vreo finala :), analizez tot anul si am ramas si cu lucruri si oameni minunati, de care n-as fi avut parte daca ramaneam la cald si bine, la o perioada de 3 luni doar in care as fi facut ceva in care nu doar ca nu credeam, dar uram din toti ficatii. Si m-ati fi urat si voi. Dar mai ales eu.

In anul asta s-a nascut gret.ro. Il am in cap de 10 ani, dar n-am avut curaj. Pierdusem tot, ce putem sa mai pierd. Mi-e frica in continuare ca nu cumva sa fiu penibila si apoi ma gandesc iarasi la societate. Penibila in fata ei? Super. Nu cu societatea traiesc, ci cu mine.
Am cunoscut oameni, Doamne, ce oameni am cunoscut. Si cati cunosc. Si prin intermediul gretro, si prin situatiile in care m-am obligat sa ma pun apoi. Imbraca-te si apari. Ridica-te din pat si fa asta. Mi-a luat 3 luni in cap sa parasesc patul. 90 de zile. De nimic. De alcool. Depresii. Tentative. De mine plina de etica 🙂
Am crescut mult. Am invatat lucruri pe care am vrut eu sa le invat. Erau in fisa postului personal, nu ale companiei.
Am inceput sa vorbesc cu oamenii. Ba chiar si la telefon. Eram printesa in castel, ma ascundeam in spatele mailurilor si a mesajelor. N-aveam si inca n-am incredere in mine ca in real life sunt la fel de buna ca in litere.
Am fost la mare singura si nu m-am imbatat sa treaca timpul. Am scris. Am facut plaja. Si m-am imprietenit cu Voda maseorul din Vama <3 , ca doar noi eram la mare de luni pana vineri.
Am mai dezamagit si eu oameni, ca si asta e tot in fisa postului. Dar egoism work in progress. E buna o doza de egoism, altfel te anulezi pe tine.
Am invatat ca un copil sa ma imbrac singura, fara sa imi mai scrie Purdel hai, te rog eu, iesi azi din casa. Sa merg. Sa vorbesc. Si m ai ales sa vorbesc despre depresia mea si despre frustrarile si neajunsurile mele. Am cunoscut oameni care mi-au vorbit si ei despre ale lor.
Suntem la fel toti. Reactionam diferit la viata, dar reactionam.