Gret.ro

Mă urmărește șocul psihiatrei, de acum câteva zile, când a aflat că vorbesc despre depresie, n-o ascund. Îmi ceruse timid dacă pot să-i aduc trimitere de la medicul de familie sau…

– Sau?
– Sau nu vrei să știe?
– Fac asta de la 13 ani, chiar se îngrijorează când nu se duce mama la ea după trimiteri. Vorbesc serios. Și vorbesc foarte deschis și foarte public despre asta. De prea puțin timp, dar recuperez eu.

A făcut ochi mari și n-a mai zis nimic. Dar mari, mari. Nu i-am zis c-am și-un site, ne-am șocat reciproc una de reacția celeilalte. De miercuri, de când am fost la ea mă urmărește reacția ei. Ea, dintre toți, ar trebui să încurajeze treaba asta. Sau poate o încurajează, dar a fost șocată doar de mine. N-oi fi părut genul, așa pe trotinetă și tatuat care să vorbească despre asta. I-a și zis terapeutei mele la telefon că încă nu știe cum să mă ia exact, unde să mă încadreze. Că parcă nu-s nici maniacă (mă rog, nu știe cum ascult eu muzică și Natalia Oreiro), dar nici nemaniacă. Încă analizăm. Avem timp.

Fac terapie de la 13 ani. Era 1998 când am ajuns prima oară pe canapeaua unui domn din Alexandria. Atunci nu erau la modă nici terapiile, nici depresiile, nici Universul și chackrele. Dar insomniile și atacurile de panică nu țin cont de vremuri. Doar că se numesc altfel sau le ignorăm altfel. Ce proști suntem să nu vorbim despre ele.

Doamna doctor, ce proști suntem să ne ascundem! Că pe lângă rețeta aia ne mai face și altceva bine. Tratamentul cu oameni. Cu oameni ca noi. Vestea bună e că suntem mulți, poate chiar suntem toți. Vestea proastă e că suntem mulți, poate chiar suntem toți. Of, ce prostie de boală și de creier. L-aș da la schimb cu unul chiar mai mic, mic-mic de găină, de labrador sau panda, de orice fel, numai să nu-l mai aud pe-al meu cum îmi vorbește urât.

– Dar el te face și să scrii, Gret!, îmi spune femeia încercând să mă împace cu el.
– Ba nu. Eu cred că degetele scriu după cum le dictează inima.
– Omenește nu e posibil.
– Ia-l tu la tine o săptămână, s-auzi ce-ți zice și apoi vii să-mi spui ce e omenește și ce nu e. Nu o săptămână. O zi măcar.

Revenim. E 1998 și e primăvară. Știu sigur pentru că mai sunt câteva luni până la Capacitate și eu nu mai dorm. Nu știu cum dracului l-am găsit pe individul ăsta. Eu cred că nici acum nu are Alexandria terapeuți, dar în urmă cu 20 de ani!

Ei, dar l-au găsit ai mei, pentru că yours truly nu mai dormea. Visam și făceam urât noaptea, alergam bezmetică urlând prin casă și luam câte 4-5 algocalmine pe zi, pentru că mă durea capul nonstop și aveam Capacitate de dat, nu-mi permiteam să mă doară capul.

Eu știam de ce fac așa, dar mi-am recunoscut abia pe la 30 de ani. Frica mea de moarte. Cu care încă mă lupt și pe care n-o accept. Încă aș alerga urlând pe palier, dacă nu m-aș trata. Oamenii cu care am stat în casă știu. De obicei, așa mă prezint.

-Bună! Înțeleg că vom împărți casa asta o perioadă. Vă rog să nu vă speriați dacă auziți țipete noaptea și mă vedeți alergând. Mă culc singură la loc și până acum n-am intrat peste cineva (atunci nu mă mutasem cu Mirela și Ștefan care făceau maraton pe hol care să mă prindă, cu tot cu beagle-ul casei, love). 

Fobia mea de moarte mă face să-mi fie foarte frică de viață. Foarte. Și mai ales de mine. M-aș da la schimb mâine. Am obosit tare eu cu mine. Tare. În ăștia 20 de ani am schimbat peste 10 terapeuți, am învățat despre mine de la fiecare și încă încerc să mă cunosc. Al naiba de rău îmi fac singură în continuare și foarte urât îmi vorbesc când nu e nimeni să ne audă.

-Tatăl este cu dumneavoastră?
Era, dar afară. Eu intrasem la terapie cu mama, la 13 ani, că, na, așa se făcea terapia atunci în Alexandria.
– Haideți să-l poftim și pe dânsul să-l cunosc.

Doamne, apără și păzește. L-am poftit și pe tata dânsul, și-au dat noroc, superstingher și tata, acum și eu, și mama, stăteam toți pe canapea, stingheri, rușinați, înghesuiți, ciudați.

– Deci, să vă spun…

În momentul ăla am crezut că mor, am făcut primul meu preinfarct. Omul se prinsese că mi-e frică de moarte, ce rușine, Doamne, ce rușine, eu n-am vorbit niciodată cu nimeni despre asta, cum să-ți fie frică de ceva ce nu poți controla, de ceva ce e NATURAL, spun oamenii, ce rușine, ce rușine, ce rușine, haide, tati, hai să mergem, ăsta e un prost, vă rog eu mult de tot, promit că nu mai țip, chit că nu mai dorm niciodată, promit orice, numai, haide, mami, hai să plecăm, Doamne, ce rușine!

-… fata dumneavoastră e îndrăgostită de un băiat în secret! Vă recomand somnifere.

Niciodată, dar absolut niciodată, n-am fost mai fericită să fiu îndrăgostită ca în ziua aia!