Cand lucram la Gazeta, mi-am luat amenda pentru ca stateam peste program la birou. Muuult peste. Eu copil enuziasmat, Tolo sef exasperat.
N-a functionat nici cu bani opriti din salariu, nici cu telefoane seara la receptie:
– A plecat Greta? Gabi, da-mi-o la telefon, sa urlu!
Ha. Ca doar nu eram fraiera sa ii raspund la telefonul meu.
Din cand in cand ma mai lua la discutii. Sa ma convinga sa ies naiba din redactie. Intr-una din ele, mi-a zis sa ma duc acasa sa ma uit la Grey. E un serial cu doctori, n-aparuse de mult. Sa nu rad (ca radeam, ya rite, daca se accidenteaza Romeo Stancu si eu sunt acasa, ma uit ca proasta la seriale?!), ca pare o prostie, ca e un film, stie, da, dar sa il fur de pe dcc++ (bine, asta am bagat-o de la mine cu furatul) si sa ma uit la el, c-o sa vad eu acolo.
– Ce?
– Ca poti fi exceptional si daca TRAIESTI.
Asa am inceput eu sa ma uit la Greys Anatomy. Noaptea, normal, ca de la munca tot n-am plecat. Si bine am facut. Nu pentru c-am ajuns exceptionala, ci pentru ca Romeo al meu chiar s-a accidentat la un moment dat.
Iar asta mi-a ramas mereu in cap. Mereu, mereu, mereu. Ma urmareste. Ca orice ai face pe lumea asta, orice meserie, orice obsesie, orice cariera, trebuie sa traiesti. Si eu nu folosesc trebuie, e un cuvant pe care il urasc, dar poti fi foarte bun, cel mai bun, numarul 1 de bun, cu locurile 2 si 3 si 4 goale dupa tine. Nu e suficient 🙂
Nu din contul bancar ne luam povestile (bine, eu sunt si foarte saraca, imi permit sa fiu boema). Din esecuri. Din indragosteli. Din Silva Neagra bauta fara cap intr-o vara la Manasia. Din aventuri de-o noapte. Din mese de Craciun demente, in care toata familia se cearta. Din Vama. Din afara biroului, oricare ar fi el. Din viata.
Mi-am adus aminte azi, random :), si am vrut sa scriu, pentru ca nu stiu cum sa ii multumesc altfel pentru multe lucruri, dar mai ales pentru ca m-a trimis atunci acasa, sa traiesc dracului. Eh, ma rog. Ce se poate intampla rau daca am scris acum? Sa ma sune? Nu raspund, ca doar am mai trecut prin asta 🙂