Încă o zi, aceeași cameră, același geam curățat doar pe dinăuntru, prin care vezi greu afară. Sunt de atâta timp aici, că nici nu mai știu dacă există afară. Mi se pare că toți vin aici și nimeni nu mai pleacă. Mirosul mă face să respir greu, dar eu m-am obișnuit cu el. Tot ce îmi doresc e să se învețe repede cu el și noua mea familie.
Se schimbă așternturile în dimineața asta și o asistentă crapă un pic geamul să intre aer. M-aș bucura, în mod normal, pentru treaba asta, dacă aș fi și eu norocos ca băieții de la stomatologie, să zicem. Ei doar primesc pacienți, nu îi găzduiesc ca noi, ăștia de pe cel mai hulit salon al spitalului. Așa că știu ce înseamnă patul ăsta proaspăt schimbat și aerul rece de afară. Uneori, ca acum, mă bucur că sunt de fier, altfel aș plânge încontinuu.
O fetiță intră cu mama ei de mână. Se schimbă rolurile aici, de obicei cei mici intră primii, trăgându-i pe părinți după ei, ca niște stafii care știu ce urmează. Se pun sacoșele cu haine sub pat și se încearcă frigiderul:
– Nu-l deschideți, doamnă, îmi vine să-i strig, ca să apuc s-o avertizez înainte. Nu merge!
Mama izbucnește în plâns, dar tatăl o calmează c-un “Gata, gata, că te vede fata!”. Își pupă fetița pe cap și pleacă la rudele din capitală, e decis să nu se întoarcă fără un frigider mic, o găsi el la cineva, e gata să facă și alte rate, fără să știe soția. Hai, uită-te pe pervaz, îi transmit în gând femeii, care pare blocată undeva între lumină și întuneric, ca becul frigiderului ăstuia blestemat care licăre. Mama își scoate borcanele din sacoșă și le pune pe pervaz, e suficient de frig cât să le țină reci, bine că n-a adus multe, oricum poate nu stau atât de mult de data asta. Scoate și iaurtul de fructe al fetiței și o culcă, nu înainte de 2-3 povești cu dinozauri și cu promisiunea că-i face o oală de cremă de zahăr ars, numai a ei, dacă e cuminte și ascultă de doamna doctor, că să ajungă repede acasă, la tataie și mamaie.
Și apoi începe ritualul ei. Au trecut mai bine de 10 ore de când au venit și își dă seama că n-a mâncat nimic. E târziu să mai aprindă acum lumina și să umble la borcanele cu ciorbă. Iese pe hol, să se schimbe la baie în pijamalele aduse de acasă. E prea frig pentru ele. Nu știu dacă mânerele mele de fier sau mâna vânătă a fetiței, după 7 încercări de a i se pune branula, nu știu exact ce îi dă frisoane. Se strânge covrig în sufletul meu și adoarme cu o mână pe perna ei. Se trezește din oră în oră să-i ia pulsul. Nu e o metaforă.
La început pare mai suportabil. Mă uit în ochii lor, vin aici cu mari eforturi, dar și cu speranța că la București știu ei ce să ne facă. Cu ciorapii rupți și geci tăbăcite. Cu certuri care izbucnesc din nervi și frustare, când se termină banii schimbați pentru buzunarul asistentelor. Cu lacrimi pe furiș, să nu îi vadă copilul. Doamne, cât de greu o fi să te doară în halul ăsta și să mai și trebuiască să îți înghiți înapoi durerea asta care te omoară?
Rudele vin mai des la început, dacă ai noroc și ai 2-3 verișori și prieteni de armată pe la capitală, aduc prea multă mâncare, pe care mama o împarte cu alte mămici de pe salon. Sau mănâncă până i se face rău, că nu suportă ideea de risipă. Cum să arunci mâncare? Tatăl se furișează, atunci când orele de vizite nu mai îi sunt permise. Dar și astea costă. Totul costă! Noroc că pe frigider n-a dat niciun ban, l-a luat de la un prieten de familie, împrumut. Păi, nu i-a zis el soției că nu le lasă fără frigider? Mama e prea umflată la ochi să vadă că au rămas lipite etichtele cu prețul nesimțit de mare, de pe spate.
Zilele trec, camera asta devine casa noastră, a tuturor. Familia asta devine familia mea. Sunt unul dintre ei, de acum. Rudele nu mai trec așa des, s-au obișnuit într-un mod meschin cu treaba asta, că fetele sunt internate în spital, e ceva aproape normal. Mai trimit pe tată sănătate și clătite. Doar acasă, undeva la țară, niște bunici aprind zilnic lumânări și plâng în curte, când dau la animale sau când se bagă seara în pat, așteptând vești de la București.
Mâine vor vinde o parte din lemnele de foc pentru iarna asta, să le mai trimită bani copiilor la spital. Oricum, fără fetiță, lumina ochilor din cap, în casă, n-au niciun motiv să mai facă focul vreodată în viața asta:
– Ia-ne pe noi, Doamne, ia-ne pe noi la tine și las-o pe ea!
Dar Dumnezeu nu funcționează așa. O fi de fier, ca și mine. Sau pur și simplu nu vede dincolo de geamul ăsta spălat doar pe dinăuntru.
Cu durere și uneori speranță,
Unul dintre voi,
Scaunul
Știu că nu se compară durerea, dar am scris și pentru că mama a trăit pe scaunul ăla. Diferența e că la mine știa că ne vom întoarce acasă într-un final. Am fost un copil foarte bolnăvicios, am bifat cu mama lângă mine 7 operații, plus încă 5-6 internări din diverse complicații. Cele mai grave au fost tratate la București, de la Budimex la Spitalul Militar, veniți din provincie. Cunosc scaunul ăsta și borcanele mamei aduse de la Alexandria.
Însă nici nu pot să-mi imaginez cum e să fii anunțat că al tău copil are cancer. Dincolo de durerea despre care eu personal nu cred c-aș trece, este o luptă lungă și grea, lungă de tot, care începe c-un tren sau cu mașina spre București, fără să știi când vă mai întoarceți acasă.
Și pentru asta s-a născut MagicHome, idee magie la care a contribuit și Matei, cel mai talentat art din România și prietena mea de la Gara de Nord. De care sunt cea mai mândră din lume. Eram și înainte, mai puțin partea cu publicitatea, pe care am blamat-o pănă acum. Care în sfârșit a ieșit cu o campanie adevărată. Una care nu e făcută doar să bifeze like-uri și premii obscure date între agenții de către agenții, ci e făcută cu cap, cu inima, cu sufletul, c-un scop.
Să construiască o căsuță unde părinții pot sta pe parcursul internării, pot spăla, găti, dormi, încât seara să o ia de la capăt. Seara, nu a doua zi, că a doua zi lor nu le promisă.
Am plans. Am trimis SMS. Am mai plans inca pe atat. Azi am fost eu – mama, ieri eu – cea depresiva, acu cateva zile eu-nepoata bunicilor mei. Citind. Stiu ca simti la fel de intens pe cat scrii, sigur doare uneori ca o rana la inima, te rog scrie caci asa toata suferinta nu va fi degeaba.
Offf! Cat putem sa ajutam, sa o facem.