Nu mai pot cu oamenii din vremea mea. Ne ferim sa spunem “pe vremea mea”, ca suntem cool, tineri (sau, ma rog, asta e discutabil) si hipsteri si nu e frumos, dar nu mai pot cu oamenii care ii condamna pe “tinerii care nu vor sa munceasca”, “1 din patru din generatia noua nu are job si nici nu studiaza”, “ce au in cap studentii care pun conditii”.
Am tot citit pareri de la oameni, asa, ca mine, simpatici adica, fani halloumi si flat white care ii condamna pe tineri ca vor salarii mari, ca vor un program de lucru normal, ca nu accepta ore suplimentare, ca nu te poti baza pe ei, isi dau demisia cum nu le convine ceva, ca, ca, ca, ca.
Lasati-ma un moment. Insert aplauze aici. Am revenit.
Si multe povesti care incep cu “eu am avut primul job pe banii aia si dormeam acolo si voiam sa reusesc si uite ce-am ajuns, ca asa se face treaba”. Da, a fost o alegere bazata pe cat ne ducea capul pe noi atunci. A fost o alegere pe care am facut-o, sa muncim din facultate. Sau sa nu muncim. Sa ne lasam de facultate. Sau sa mai incepem una.
Alegere. Alegere. Alegere.
Stiu sigur ca si atunci, pe vremea noastra, astia mai mari se plangeau de noi ca avem doar hi-5 in cap sau mai stiu eu ce era la moda atunci.
Ca si pe mine primul job ma costa mai mult decat ce luam la final de luna. Mai bine de un an. Se intampla la gazeta. Si eu dormeam in redactie, si eu castigam ceva cat sa imi ajunga de 3 merdenele, si eu munceam zi lumina. Si am si eu povesti cu dormit cu gandaci in pat, ce sa vezi, cate sacrificii, mancat pateu pe cozonacul ramas de la Paste. CA TOATA LUMEA! Nu am facut niciodata din asta un motiv de lauda. Bine, stiu ca e, dar a fost o alegere si inca nu stiu daca a fost una buna :)), dar a fost o alegere. Singurul mini-mini-mini regret a fost ca n-am plecat si eu in State cu programul ala de plecat in lume, cum ii zice, in fine, ca nu stiu daca o sa vad eu curand New Yorkul si restaurantul lui Seinfeld. Daaaar, exact, a fost o a l e g e r e.
Iar tinerii astia sa faca ce vor. Cand vor. Cum vor. Ca si noi facem ce vrem. Cum vrem. Cand vrem. Si astia mai mari fac la fel. Si aia si mai mari. Si aia si mai mici. Si in principiu e minunat sa faci ce iti spune inima. Ar fi si mai minunat daca si contul bancar ar face ce ii spune inima si nu domnii de la banca, de acolo din spate, care sunt sigura ca se uita pe rapoartele noastre de activitate si mor de ras.
“Pizza, 30 de prajiturele PUF si o sticla de roze. Greta iar are o stare prostuta. Ce-o mai fi de data asta? Stai, ce? Si nimic de imbracat?! A, o salopeta pe timp de zi. Alta? Alta! Fata asta e inconstienta! Eh, whatever works!”.
Exact, whatever works. Si la noi, si la ei, si la parinti, si la toata lumea. Suntem toti fucked up, nu noi, vai, prima generatie cu internet, nu astia mai mici cu tablete de la 5 ani. Nope. T O A T A lumea. Parinti, matuse, bunici, hipsteri, vecini, copii, tineri, tineri mai mari, adica eu. TOTI.
Se vor da cu capul de prag astia care nu vor sa lucreze pe salarii mici? Se vor, dar, ce sa vezi. E treaba lor. Vor regreta? Poate, dar, ce sa zice. E treaba lor. Isi vor multumi ca n-au acceptat asta? Poate. Dar, ce sa vezi. E treaba lor.
Lasa, ca au mai muncit si altii de mici, cu povesti fantastice de saracie si au acceptat umili, conditii mizere, si acum se bucura pentru malai si ulei si voteaza cu stiti voi cine. Macar astia mici, daca se baga in politica, n-or da si ei ordonante noaptea, sa ne tina pe strazi, ca la 6 rup usa. So help us God 🙂
Ne ferim atata sa spunem “pe vremea mea”, dar o facem oricum si e mult mai periculos, ca o facem prin mii si mii de sinonime, ii aratam cu degetul, stim noi mai bine ca o sa le para rau, stim noi mai bine cat de greu sa face un ban, in principiu stim noi mai bine. Si aia mai mari stiu ei mai bine si pentru noi. Si aia si mai mari stiu eu mai bine si pentru aia mai mari.
Nimeni nu stie mai bine. Vorba lui gret.ro, un site foarte simpatic (cand nu pica), absolut nimeni nu stie ce face. Si asta e ok. Ca daca ne-am asuma asta, nu ne-am mai arata cu degetul si nu ca ni s-ar schimba viata in mod fundamental daca nu ne-am mai judeca unii pe altii, dar macar am scapa de povara asta.
Avem atatea pe cap, Doamne-Doamne, atatea pe cap, ca mi-as da si o mana sa nu ne mai judecam niciodata. Bine, nu o mana, ca daca raman fara taste, raman fara mine. Un picior. Dadada, si mai bine, sa raman subtirica in talie, sa imi iau salopete si de la copii, ca am vazut acolo niste modeeleeeeee la care inima mea a sarit ca arsa, dar baietii din banca m-au batut prieteneste pe umar si mi-au sugerat:
– Nu mai bine iti iei tu altceva? Like… niste agrafe?
P.S. Iar nu mi-a luat imaginea, o las si aici, ca e o poza buna
P.S 2. Poate daca nu ma angajam si eu de la 19 ani si studiam mai multa informatica, acum stiam sa urc poze intr-un wordpress, dar, pe vremea mea _____ (insert whatever aici).
