M-am gândit dacă să-mi scriu și eu povestea #metoo, cu care, sigur, aș face like-uri și trafic până la cer (sau cât mă ține hostingul), dar aș răni niște oameni, bine, bine, aș răni-o pe mama și mama 3-0 trafic. Că sunt o femeie puternică și independentă, s-ar urca pe pereți să știe ce mizerii a acceptat fata ei puternică și independentă.
M-aș urca și eu pe pereți, dacă deschid cutia Pandorei și zilele astea stau bine ancorată, aici cu picioarele pe pământ, las pereții un pic în pace, că mi s-a cam luat de ei, sincer.
Stăteam și mă gândeam cum ajută, dacă ajută toate poveștile pe care le citesc de 2-3 zile încoace. Dar pe bune, real, ce impact au, ce vor schimba ele pe mai departe mai mult decât like-urile și share-urile adunate. Cred că ajută un pic, dar un pic de tot, dacă ele ajung la fete care sunt acum în situația #metoo și sunt incurajate să plece, să nu accepte, să nu se uite înapoi. Că, retrospectiv, uite-ne pe toate, avem și noi poveștile noastre din care n-am plecat, n-am vorbit, pentru că atunci nu vorbea toată lumea despre asta atât de liber.
Dar sunt două probleme. Una. Că ajung la fetele din bula noastră aceste povești, care pot sau nu fi inspirate de treaba asta și suficient de curajose cât să zică stop. Doi. Că în afara bulei noastre, nu ajunge #metoo în gospodăriile cu wc în curte, cu femei care nu știu ele ce e ăla hashtag, ce e aia viață luată de la zero, cu copii deja pe care nu îi pot lăsa, cu posibilități zero să spună stop, să fie “puternice și independente” ca noi. Ha. Ha-ha-ha. Ca noi! 🙂
Și am văzut poza asta la Masi, care ridică problema așa cum o simțeam și eu, pentru că sunt psihopată cu cuvintele și urăsc pasivul.
Da, nu știu dacă există o campanie / o direcție prin care să ajungi la bărbați, nu doar la femei. La cel care dă, nu la cea care primește. La cel care bea, nu la cea care ascunde băutura prin casă. La cel care e nervos, nu la cea care își pune copiii paravan. La el, el, el.
Nu dați cu pietre sau dați, nu mă mai ating, nu îi urăsc pe bărbații care fac asta. Ar fi atât de greșit și mai ales ar fi atât de inutil să facem asta. Ei trebuie înțeleși, da, da, așa psihopați cum sunt, întrebați de vorbă, integrați și ajutați. Dacă o prietenă îmi spune că e într-o situație din asta, nu i-aș zice: “Ce dobitoc!!! Lasă-l în (*^ mea și mută-te la mine!”. Sigur, nu i-aș zice să se uite alături de el la filmulețe Ted și să încerce să-l convingă că e nasol să bați o femeie, c-a zis Coelho într-o poza cu apusul de pe net.
Pentru că o iubesc pe prietena mea ca pe mine:), i-aș spune să plece, să pună stop. Și pentru că știu că-l iubește și vor mai fi rerererediscuții și rerereîmpăcări, i-aș mai spune să se țină tare, să vorbească cu el, să nu țipe isteric, să-i spună că o doare, că o face să se simtă nesigură, ca o rănește și că e conștientă că și ea poate îi provoacă asta, dar hai să vedem dacă înțelegi ce zic, dacă ai fi dispus și pentru o terapie, dacă ai vrea să încerci măcar o săptămână, atât, o săptămână fără alcool. Și apoi l-aș pupa pe frunte, pentru că îl iubesc, pardon, prietena mea îl iubește pe prost și m-aș ridica de la masă, m-aș duce să-mi trăiesc viața frumos, să muncesc, să ies cu fetele, să văd seriale cu un kil de struguri în pat.
Nu l-aș abandona de tot, pentru că eu o să pot să-mi văd de viața mea, dar el se va îndrăgosti iar și fata aceea îl va iubi și poate vor bea vin împreună seara și lui i se va părea brusc că ea are o aventură cu… Obama și lucrurile vor degenera.
Habar n-am care e soluția. Poate sunt mai multe. Poate să nu mai vorbim la pasiv despre violența domestică, poate să vorbim și pentru ei, nu doar pentru ele, poate să interzicem alcoolul în lume și filmulețele cu Obama. Poate să nu-i mai numim animale, dezaxați, psihopați. Așa or fi, dar cu ce ajută să le spunem isteric asta și să se izoleze și mai mult?
Nu știu.
Dar i-aș scrie asa prietenului prietenei mele:
“Dragă tu care ridici palma,
Știu că și tu suferi când mă lovești. Știu. Cu palma sau cu cuvintele, doare al naiba pentru amândoi, văd a doua zi regretul din privirea ta, când ne intersectăm în bucătărie. Un iartă-mă spus rușinat în timp ce faci cafeaua nu ne rezolvă însă problema. Știu că le ai și tu pe ale tale, frustrări, nejunsuri, insecurități. Altfel de ce-ai fi gelos pe Obama, de ce? Râzi și tu? Normal, chiar e de râs.
Dar, vezi tu, o dată ce-o pornim pe drumul ăsta, în care ne vorbim urât, ne dăm câte una în glumă, nu există cale de întoarcere. O să tot amânam finalul, pentru că ne iubim sau cam pe acolo, eu o să tot încerc să te conving că geloziile tale nu au niciun sens. Sunt aici pentru că vreau, sunt cu tine pentru că pe tine te vreau. Desigur, și Obama e sexy, dar nu cred că o să meargă. Hai, nu te enerva, e doar o glumă. Că nervii tăi vin din altă parte, nu de la mine. Că și nervii mei vin din altă parte, nu de la tine. Atunci de ce să ne facem și noi nervi unul altuia?
Spune-mi cum a fost ziua ta, spune-mi ce ți se pare aiurea la rochia asta, spune-mi de ce te supără că îmi întind părul când am o întâlnire de muncă, tu vrei ca oamenii să mă vadă cum vezi tu dimineața? Mai știi cum te speriai de mine în primele zile? Vezi, zâmbești, nu crezi că o să trecem mai mișto așa prin viață decât cu nervi vărsați unul pe altul?
Spune-mi despre șeful ăsta neplăcut al tău, despre cum te enervează maică-ta, despre cum te enervează mama, despre laptopul care ți se blochează nonstop. Hai, ne ajunge un pahar de vin, nu-l mai începe și pe-al doilea, e marți și mâine o să ne doară teribil capul. Pe mine și mai rău, dacă mă lovești iar, cine știe ce-ți mai aduci aminte dacă terminăm vinul ăsta.
Uite, iubitule, eu o să plec, dar cu greu și cu inima strânsă, că, na, chiar însemni sau ai însemnat ceva pentru tine. Altfel nu eram cu tine. O să vreau să vorbim, te rog, renunță la orgoliu, o să vreau sa ne rezolvăm problema asta, chiar dacă nu mai suntem împreună. N-o privi ca pe o despărțire, nu mă huli, nu te izola. Asta nu e o despărțire, nu e niciun început.
E un drum lung și greu pe alocuri, dar în care amândoi ne facem bine
Cu o oarecare înțelegere, că dragostea s-a dus, iubitule,
Gret O prietenă”.
#gretextefaranumar
Depresia nu se tratează cu citate | Ce vesel pari cu 36 de ore înainte să te sinucizi!
Despre gret.ro
Taxiuri și singurătăți | La spitalul Alexandru Obregia, vă rog. Adică la nebuni, domnișoară?!?
Astăzi am fost la biserică
Gorani e șofer de Uber sirian-persan-kurd și crede că Dumnezu mi l-a trimis azi
Tu ce-ai vrut să te faci când te faci mare?
Eu sunt bărbat.
Well, așa zice în buletin, la CNP-u. Sunt cu 1 la început. Că femeile sunt cu 2. De ce? (BOLD) Wtf? Bad start. Statul așa spune. Nu doar al nostru. Toate. Well, poate Țările Nordice nu. Câteva au ocolit. Istoric însă e îm(în)-pământenită (!) cutuma de “moștenitor”. Cutumă înfiptă serios, de la Case Regale, la fermieri. Societățile trecute sau actuale, adică Oamenii de atunci sau de acum, oamenii EI și oamenii NOI, prea puțin “noi”, prea mult tot ei, uită că Femeia, printre multe-multe-muuuulte altele, dă naștere tuturor. Tot ea îi alăptează, spală, crește, educă (!). Regi de duzină, genii sclipitoare, fermieri harnici, muncitori în fabrici și uzine. Femei sau bărbați. (btw, femeile munceau în ferme, fabrici și uzine, producând alimente, construind bombe, tancuri, avioane, când bărbații luptau glorios și injust în WW2, în toate războaiele. Și mai “produceau” și soldați, carne de tun în alte războaie nebune. Ne-bune!)
Prea puține Regine, prea puține Marie Curie! Până și nevasta lui Einstein, fiziciana Mileva Mariç, a beneficiat de porția ei de #metoo. Toată lumea îl știe și apreciază pe Einstein, și eu, me too. Dar eu, dacă aș putea, i-aș da două Nobel-uri Milevei. Unul pentru geniul ei, sufocat, de Fiziciană, al doilea pentru geniul ei de Om, că l-a sprijinit, ajutat, împins, suportat pe al ei Albert, acum al nostru Einstein. Poate Albert, în orgoliul și căpoșenia lui nemărginite, nu a altoit-o cu vreo palmă peste față, dar “palma” dată a fost mai rea, mai crudă, mai dureroasă. Căpoșenia lui a căpușat-o. Mileva a rămas cu palma, cu copiii, cu viața ratată. Păcat, pentru Mileva. Pentru noi. Dar, Ave Einstein! Revin.
Sunt palme și palme. Povești #metoo și #metoo. Și eu am avut multe porții de #metoo. Văzute, multe, trăite tot multe. Prea multe. Greu de povestit, și mai greu de amintit, al dracu de greu de trăit. Am înțeles că palmele, ca și viața, sunt cumulative, comparative și repetitive. Dar nu sunt pasive. Sunt cele mai, ale dracului de, active. Revin.
Eu sunt bărbat. Am stabilit din “capul locului”. Din CNP-u. Sunt firav, delicat. Fizic și psihic. Cam prea Delikat, bun pentru supe și ciorbe. Dar am opinii, convingeri, principii căpoase. Unele prostești, altele active, de multe ori împotriva mea. D-alea de pereți. D-asta m-am trezit de câteva ori singur, într-un februarie în zori, în Piața Victoriei. Primind saluturi, cafele, încurajări (thks again Greta), bonus câteva înjurături. Da, ce scriu acum pare off-topic. Ce are #rezist cu #metoo?! Are. Multe în comun. Ar trebui să fie #discut, #dialog, #înțeleg, #teînțeleg, #înțelege-mă, #teajut, #ajută-mă, #împreună, #fuckalcohol, #fuckeverydayshit, #loveisallyouneed… Sună atât de poezos.
Ca Scrisoarea Gretei (strike), Prietenei ei către Prietenul pălmuitor. Scrisoarea este superbă, conține tot, dar Tot, ce trebuie. Câte, mai ales câți, o vor înțelege, fiind un imbold spre o viață mai bună, mai normală, mai viață?! Cu sau fără closet în curte. Cred că vor înțelege cele și cei care deja știu, simt astfel. Cele și cei din “poveștile” triste, viețile dureroase #metoo nu cred că vor înțelege. Altfel nu s-ar fi ajuns la #metoo! Dar, eu sunt mereu optimist, mereu contrar realității absurde, așa că sper ca măcar o femeie și un bărbat, cu 2 și 1 la CNP-u, să scape de mentalitatea ancestrală și să-și salveze viețile. Împreună, ori separat. Și eu sunt convins că Greta are dreptate. Suferă și cea, cel, care primește palma, și cel, cea care o dă. Uneori 1 devine 2 și 2 devine 1. Că așa e în viață. Viața nu e matematică. Are o “aritmetică” a ei. O altă “arithmeisi”, altă numărătoare. Prea pasivă, des, puțin activă, prea des. Revin.
Sunt un bărbat. Bleah. Nu înseamnă mare lucru pentru mine. Doar că am făcut Armata în comunism, că fac pipi împrăștiat stând în picioare și că nu trebuie să trec prin chinurile nașterii unei ființe dragi, dorite ori, din păcate, uneori mai puțin spre deloc dorite. Eu nu suport nici un coș pe față, iar pe cele deloc iluminate le detest din rărunchi, mă lupt cu ele Don Quijote-ian. Well, nasoală analogie. Sună ca din Alien. Dar eu mă gândesc de multe ori la femei… (hehehe, și așa, cleverilor), la ce și cât și câte suportă. Nu “doar” cu nașterea noastră, ci cu tot. Spălat, Crescut, Educat, Cratiță, Curățenie, Job (mai modern), … , sex la comanda unui psiho-alcolo-suferindo-mascul. Mă gândesc și la societățile matriarhale (well, mai puțin la Amazoane, nu că îi omorau pe masculi, doar că păcat că-și tăiau sânul drept pentru a trage cu arcul, omorându-i mai ușor pe masculi!). Mie, cel puțin mi se par mai drepte. Societățile matriarhale, nu Amazoanele. Revin.
Sunt bărbat. Am dat câteva palme la viața mea. Chiar palme la Viața mea. Vieții mele. Căte pot număra pe degete. De la o mână, doar. Și acum le regret, îmi pare rău. O singură dată am bătut un bărbat. Dar nu îmi pare rău. O merita. Eu nu meritam să fiu obligat să-l lovesc. Regret doar că nu l-am bătut mai rău. (Grining smile). Dar am asistat la multe palme date/primite de bărbați/femei. Sigur, palmele primite de femei sunt mai multe. Că testosteronul (+alcoolul) rulezzz. Sunt și mai dese, dar și mai vizibile, mai mediatizate. Însă palmele primite de bărbați de la femei sunt la fel de palme. Revin.
Sunt bărbat. Nu mă mândresc, nu mă umilesc. Nu nimic. Nu este nici un drept, nici o obligație. Sexul “tare”, sexul “slab”? Bleah. Este doar o treabă a geneticii. O aritmetică de X și Y. Nu de 1 și/sau 2. Până la urmă doar o trebușoară de oameni. De noi. De mentalitate. Dacă aș putea, aș schimba 1 și 2 din convenția statală, căci nu este o con-venție, este un arhaism păguboso-găunos, în 1+1. Nu asta suntem?! 1+1+1… Mulți de 111111111111…. Iar semnele de mascul și femelă, alea cu Plus de țintă și Săgeată (?!? wtf), le-aș schimba cu iconițe. Nu, nu d-alea, ci cu iconogramele unui Stamin și unui Pistil. De acolo de unde pornește Viața. O floare, un copil. O Viață. Cu Ying și Yang. Complementar. Ca un compliment sincer. O încurajare de Viață.
Și, dacă aș putea schimba istoria, întorcându-mă în Timp, aș ucide niște bebeluși. (Da, eu! Eu care am fost obligat să tai șapte găini, cu un cuțit bont, în Armata Comunistă. Am tăiat doar una. Și am făcut șapte zile de carceră, că nu am respectat ordinul de șapte. Regret. Nu că am făcut șapte zile, ci că am tăiat O găină.) Bebeluși aș ucide. Cu cuțit, cu mult, mult greu. Enorm de mult greu, dar m-aș simți obligat activ, să-i ucid. Cu cuțit, cu ochii închiși, plini de lacrimi. Bebeluși drăgălași, pe care i-au numit părinții, cu drag, Napoleon, Adolf, Visarionovici (lol)… Cei care omoară femei nevinovate, oameni, care dau palme cu pleoșc-pleoșc individual și universal. Căci individual devine universal. Cu gaz Zyklon-B. Cu palme, sub orice formă. Cu durere. Mereu. Revin.
Eu sunt bărbat. Mă duc la o bere. La 1 bere. Sau 2 bere. Că berea e la feminin, ca mai toate lucrurile frumoase și bune în viață. Ca “2 floare”. Cu CNP sau fără. Cu Stamine și Pistile. Revin.
Eu sunt om. Me too. Un bărbat neputincios și dependent. De Societate.
În loc de #metoo, vreau #cheers, cu 2cafea, ca grecii, care dau noroc cu sfânta cafea! Vreau 1+1.
Dar, eu sunt “bărbat”, cu 1. Ce știu eu?!
Cheers. Activ. Cu 1=2. Cu 2=1. Fără numere. Cu Noi. Cu flori și cafele. Cu Mare. În oricare “ordine”. Mondială, ori poezoase “lovestory”/”storilov” 💘🌐💫
The (happy) End… (?)