Gret.ro

Niciodată nu mi-a plăcut școala. Dar am urât locul 2, așa că am fost nevoită, practic, să fiu tocilară. Să urăsc fiecare temă, lectură, liniuță, ecuație. M-am dus la olimpiade de mate, fizica, română, istorie, geografie și alte materii pe care le uram din toți ficații, numai pentru că cineva din clasă mergea și doar nu era să lipsesc.

Îmi făceam temele în avans, nu suportam ideea unui minus 10 și n-am iertat-o nici până azi pe doamna învățătoare Teodorescu pentru media 9 (eu și țiganii, atât!) la caligrafie, când absolut toți aveau 10, pentru că, na, era fucking caligrafie. Atât de urât scriam, scriu și o să scriu. Tastele mi-au salvat viața, am mai zis-o. Și pentru că scriu urât, dar și pentru că-s handicapată când vorbesc. Când s-a născut internetul, m-am născut și eu.

Și mi-am adus aminte de o poveste cu tata, căruia îi datorez cum sunt io azi. Impulsivă, ușor neplăcută, alintată bine, fără să știu să fac compromisuri. Asta sună bine doar pe hârtie, vai, nu fac compromisuri și vreau pace mondială!, pentru că în viața reală mă bagă în multe, dar multe belele. Dar, na, tata e de vină, să se noteze și la terapie. Să se noteze că-i mulțumesc!

De fapt, trei povești.

1. Primul an de școală a început pentru mine de la 9.
Mă trezeam, ca tot copilul, regulamentar, dar n-ajungeam la 8. Pentru că mă trezeam nervoasă, tristă, mă puneam pe plâns. Pur și simplu. Zilnic. Negreșit. Mama ne pregătea, dar la școală ajungeau doar ea și Mirela de la 8. Eu până la 9 dădeam ture cu tata în jurul școlii. Deși mă calmam, refuzam să intru “pentru că mă văd copiii plânsă”. Și tata stătea o oră cu mine, nici nu îi pasă ce ore am, ce-o să zică doamna, mama. Până simțeam eu că nu se mai văd ochii umflați. Se vedeau, dar copiii nu știau ei ce înseamnă viața grea, așa că nu cred că băteam la ochi.

Niciodată nu m-am simțit mai neînțeleasă în viața mea. Dar tata era acolo, nu știu dacă înțelegea nici el, dar niciodată nu m-a forțat să intru naiba mai repede că are treabă sau ceva, atât timp cât nu eram pregătită “să mă vadă copiii plânsă”.

2. Sunt în clasa a doua, după vacanță, mi-am uitat prima oară în viața vieților mele caietul de teme.
Doamna mă crede că l-am uitat, că, nu e o metaforă, aveam lecțiile făcute până în clasa a4-a, trimestrul 2, dar n-are ce să facă, trebuie să dea un exemplu. Mă scoate cu toți corigenții, țiganii din clasă și ne umilește cu indicatorul. Întind palmele, mă altoiește de două ori, îmi vine să intru în pământ de rușine, nu de durere. Niciodată nu m-am simțit mai umilită ca atunci în viața mea și acum mi se întoarce stomacul pe dos.

Nu suflu, nu fac nimic, nu știu cum reușesc să nu plâng. E prima oră, aștept cuminte să se termine. La pauză nu zic nimic, îmi strâng ghiozdanul și plec acasă. Aici e tata, se pregătește de munca, e electrician, repară radiouri și televizoare. Îi povestesc plângând, mă ia cu el la muncă, el își vede de reparațiile lui, eu de-ale mele. La prânz, mă ia să mergem acasă, să mă lase la mama și la masă. Pe drum, se gândește el mai bine și intrăm în Crinul, cel mai mare magazin (și singurul) din Alexandria. Mă pune să-mi aleg o păpușă. O iau pe cea mai mare, cât mine de mare, chiar, o am și acum la țară, pe șifonier. Blondă, rusească, îmbracată în salopetă cu pantalon, deosebită între toate păpușile din raft, care sunt îmbrăcate la fel, în rochii înflorate. Și probabil cea mai scumpă, cât salariul lui pe 2 săptămâni.

Se mai gândește un pic, nu mergem acasă direct:
– Trecem pe școală, să le luăm pe maică-ta și pe Mirela!

Și uite-mă pe mine cum intru pe poarta școlii, cu păpușa în brațe, cu tata de mână. Colegii trec pe lângă mine, eu strălucesc efectiv, ne întâlnim și cu doamna învățătoare, care nu îndrăznește să zică nimic, îi e frică de tata. “Aș fi bătut-o, să mor, dacă nu era colegă cu maică-ta”, îmi spune acum, când stăm la șprițul ăsta în curte și ne aducem aminte. Mama să leșine când ne vede, nu aud decât un “Cât a costat?!?!?”, Mirela e fericită c-avem o păpușă mare, mare, cât tata de mare, la 2 metri ai lui.

Niciodată nu m-am simțit mai mândră și mai sigură pe mine, mai răzbunată și mai protejată în viața asta.

3. P-asta și-a adus-o aminte tata, o uitasem.
El zice că n-are cum s-o uite, că niciodată nu s-a simțit mai tată ca în ziua aia. Sunt clasa 12-a, e 7 dimineața, plâng (când te naști defect…) în bucătărie. Se trezește tata.

– Ce s-a întâmplat?
– Nu mai pot, mă, nu mai pot. Am citit toată noaptea, nu se lipește nimic de mine, nu mai intră. Citesc în gol, am pierdut o noapte din viața mea, nu mai pot, nu mai intră, nu nimic.
– Azi TREBUIE să mergi la liceu?
– Nu, nu mă mai duc niciodată.
– Bine, stai aici, mâncăm, mă duc până la primărie și vin să te iau în 2 ore. Să fii gata.

Putea să mă ducă oriunde, numai liceul ăla nenorocit să nu-l văd. Mama s-a trezit, aproape că s-a bucurat că nu merg la școală. Ah, Doamne, câte boli inventa și ea pentru mine, numai să nu mă trezească dimineața. Și ea, ca și mine, credea că e mai util să stau eu acasă, nu să-mi pierd timpul pe la materii care nu-mi trebuiau în viață, cu colegi care nu mă plăceau, ce să vezi, nu mă plăceau pentru că eram tocilară! 🙂

În 2 ore fix, a venit tata, m-a luat și m-a dus în port la Zimnicea. Era frig, era toamnă, am stat acolo și ne-am uitat la bărci, la Dunăre, la liniște.

Ne-am urcat într-un vapor pe urmă, unul din ăsta mic, l-a rugat pe un nene să ne plimbe până la bulgari, să mâncăm niște, well, mici! N-am mai ajuns, că era vânt foarte mare, ne-am bălăngănit pe vapor și am mâncat la coborâre salam cu pâine, icre și hamsii, de la o cârciumă de pe acolo. Ne-am întors și la pachet cu o grămadă de salam, chestii din pește, de care sigur nu aveam bani, dar să mănânce și maică-ta. Cred că i-am păstrat Mirelei, plecată la facultate, vreo lună, bunătățurile scumpe din frigider. De când am fost noi la Zimnicea.

Niciodată nu m-am simțit mai pregătită să dau bacul ca în ziua aia. Orice-ar fi mers rău, era tata acolo să bată comisia de la bac, eventual, sau sa bată drumuri cu mine să ne uităm la Dunăre cum curge. Și să ne băgăm picioarele în norme, liceu, zilele proaste și în toate “nu e frumos să…”, “ar fi bine să…”, “trebuie să…”, “ce-o să zică colegii, duamna, vecinii, lumea!”