Gret.ro

Mă rog, nu genetic, funcțional din astea, dar cred că iubesc, simt, trăiesc și gândesc ca unul. Să vă zic de ce, că simt fiorul curiozității cum vă cuprinde.

În ultima perioadă am tot petrecut timp cu două femei minunate. Vorba vine, petrecut timp. Petrecut zoom, discuții, revelații, oațapuri, păreri, cărți, cum se petrece timp acum, în anul de grație 2021. Grozav an. Așa. Și una dintre ele, Purdel, de vreun an și mai bine își caută feminitatea. Nu doar că și-o caută, și-o cere, și-o duce la terapie. Că cică așa e normal, când ești femeie să ai feminitate. Nu așa la modul bolovan cum cred eu (am păr lung, rochii în dulap, îmi tai unghiile, port mărgele, mai mult ce???). Ci la modul emoțional. Să te lași dusă cu emoțiile, să fii ok să primești ajutor, să din astea, nu mai știu exact, dar cred că înțelegeți voi. Cealaltă femeie, poate cea mai deșteaptă femeie pe care o cunosc (și eu știu mulți oameni), Alinul, zicea într-o seară că ce covid, ce probleme, ce sărăcie, ce foamete în lume, că adevărata dramă a noastră sunt bărbații, relațiile, cuplurile, frumoșii mei. Că o luăm rana când ne îndrăgostim, că suferim așa ca proastele, ca la finalul lumii, deși nu mai avem 15 ani, când e permis să simți că nu poți respira dacă el i-a adus altcuiva mărțișor cu inimă și ție doar un coșar. Groaznic.

Și ascultându-le așa pe ele, ba chiar mințindu-mă că dadada, omg, dadada, și eu la fel, mi-am dat seama că nope, nada, zero, mă afectează spre deloc. Ceea ce nu e bine, nu e nici rău, nu e nici special. Nu știu ce e, dar nu e așa.

Asta cu feminitatea. Why but why. Adică ȘI AȘA FAC LUCRURI PESTE MĂSURĂ DE MULTE pentru că sunt femeie. Haine, spală-te pe cap, dă-i cu uleiuri, pensat, unghii, vopsit, mărgele, inele, inelușe, vorbesc cu pisicul cu MAMI, luminițe, hyyge în casă, hygge pe sub pat, hygge prin dulap, luminițe, lumânărele, plm, cât timp să ai? Eu chiar cred că o femeie trebuie privită altfel decât un bărbat. Că, da, sunt oameni și sunt femei. Că nu putem munci la fel mult, că timpul nostru e mult mai f&*^ decât al unui bărbat. Că dacă el iese din casă în blugi și tricou, ea nu poate. Adică poate, dar o să zică lumea uite-o și pe șleampăta asta, neepilată, nearanjată, ne-din-astea. Și, nu, nu, problema nu e că zice lumea, ci că dacă zice lumea, adică societatea, atunci nici nu mai contracte, imagine bună, job, bani, etc. Nope. Nu poți să fii, de exemplu, vreun CEO șmecher cu unghii mâncate, păr nevopsit, mustață și tricouri largi. Și atunciiiiii la ce, la ce, la ce îmi mai trebuie mie să mă caut pe feminitate? În plus? Păi am eu timp să vreau să-mi fac viața ȘI MAI GREA PE LUMEA ASTA? După ce că e o prostie fără de margini?

Asta cu relațiile. Nu mai știu când am plâns pentru un băiat. Cred că de la mărțișorul ăla coșar. Mă rog, adică prima relație. Că pe urmă, mai plângi, dar mai și treabă. Te doare așa sufletul, dar te doare 5 minute că nu ai timp, pentru că, repet, timpul pentru noi, femeile, e mult mai scurt decât al bărbaților. Avem prea multe mizerii de făcut. Bine, Doamne, ferește, nu e ca și cum nu înțeleg și minimizez dramele în cuplu. Le înțeleg, dară, însă nu le mai trăiesc. Nu le mai simt. D-aia zic eu că cred că mă port ca un bărbat. Dacă se poartă bărbatul. Adică un pic mai detașat, privind imaginea mai macro.

Și acum mai am o bubă. Că nu știu dacă așa se simte un bărbat, dar tot Purdel mi-a zis într-o dimineață în care praf și  pulbere (nu mai știu, se întâmplase ceva nasol, normal că nasol, prin România) “Iar ai luat asupra ta suferința lumii?”. Păi da n-am luat-o eu? Cine s-o ia? Pentru că pur și simplu nu reușesc să mă detașez de NEGRUL ĂSTA MACRO. GENERAL. Nu înțeleg de ce nu suntem toți pe stradă, urlând așa câte 10 ore pe zi, că viața asta e și grea, și mai ales, de pomană. Că murim, că, nununu, nu doar că murim. Mai murim și ca proștii. Ori în spitale. Ori săraci. Ori, cel mai probabil, ca tot omul după o viață grea, tristă, morți, pierderi, gânduri, bani, șefi, frustrăi, probleme. Și câteva momente decente pe care le numim GROZAVE, VIAȚA MERITĂ TRĂITĂ, IA UITE, CE FERICIȚI SUNTEM ACUM. Acum, că peste 1 minut murim, așa că ce contează.

Mai am nervii ăștia pe o treabă. Și acum vorbesc în numele meu, bine suntem pe gret.ro, în numele cui naiba aș putea să vorbesc, aniuei, că nu am ales eu, fratele meu (nu e foarte feminin din partea mea) să spun asta, nu am ales eu să trăiesc. Că dacă aș fi ales, acum eram mai liniștită, naiba. Aia e, boss, tu ai vrut, taci și îndură. Nununu. Cineva a făcut sex și uite-ne pe aici, orbecâind ca proștii și chinuindu-ne ca animalele. Așa că după ce că murim, deci nu contează nimiiiiic, mai și murim după o viață grea. Că cine are o viață ușoară? Poate Țiriac, dacă îi răspunde pilotul de avion pe Oațapp. Și dacă mă citiți, domnule Țiriac, să știți că nici dvs nu aveți o viață frumoasă, pentru că, uite, ce să și faci, o să muriți. Așa că o donație nu ar strica. Nu mie neapărat, dar ar fi drăguț. Că tare aș vrea să am gândurile astea negre de pe un yacht, ca în gluma aia, decât într-o garsonieră.

În fine, nu am nicio concluzie și de obicei termin cu ceva mai optimist, mai o glumă, mai înălțător. Uite că nu am. Că port pe umeri suferința lumii, așa că atunci când vă simțiți voi triști, singuri, despărțiți, săraci, bolnavi, să știți că nu sunteți ultimii oameni și nu sunteți singuri, că știu, ca Moș Crăciun, cine cum de ce suferă și o parte din durere o iau și eu asupra mea. Nu că sunt un om prea bun, empatic, vai, defectul meu e că îmi doresc pacea în lume, ci pentru că nu mă pot abține și pentru că mă uit macro la voi și O SĂ MURIM TOȚI ȘI NU ÎNȚELEG DE CE NU ÎNȚELEGEȚI ȘI VOI ȘI HAI SĂ NE VEDEM LA UNIVERSITATE SĂ ȚIPĂM TOȚI VREO 10 ORE. Nu ajută, dar îți mai ia gândurile de la unghii, băieți, facturi, covid și, în general, viață.