Nu ai cum, dar uite ce poți să faci. Bine, poți să le faci și să te bucuri de ele, dacă ești dus cu capul. Adică ce funcționează la mine sigur nu va funcționa la toată lumea, dar azi mi-am propus să fiu optimistă. Cred că ultima oară am fost optimistă prin vara lui 2005, așa că stați cu mine și ascultați-mă cu răbdare. Sau nu mă ascultați, viața e prea scurtă să citești străini pe internet, faceți ce naiba vreți voi, că e pandemie, nimeni nu se poate supăra.
Regula numărul 1. Trăim o pandemie, nu mai există cine știe ce reguli și how to. Nimeni nu știe pe ce lume mai suntem, așa că mi se pare minunat că poți să faci tot ce n-aveai curaj să faci până acum și să dai vina pe pandemie. Scuze, nu știu ce-a fost în capul meu, nu-mi face bine atâta covid în lume. Cred că ăsta e și motivul (unul dintre ele) pentru care aș vrea să trăiesc veșnic. Ca să am timp s-o dau în bară. Adică să am curaj să încerc tot ce aș vrea să încerc în viața asta, fără frica de-a mă rata, de-a pierde timp cu “prostiile astea”, să mă fac verde în cap, să-mi dau demisia, să o iau de la capăt. După o anumită vârstă nu mai poți să faci toate lucrurile astea. Adică, ba da, poți, dar riscul e prea mare. Să rămâi fără bani, fără păr, fără casă. Ai responsabilități și asta e viața ta acum, succes.
Apoi. TREBUIE (deși eu urăsc trebuie) să ai grijă de tine. Cu sănătatea, zic. Covidul ăsta ne arată zilnic cât de papițoaie suntem, niște marionete în mâna unui Univers idiot și el, care face ce vrea și când vrea din tine. Atac cerebral la 20 de ani? Sure, why not? Diabet la 12 ani, yes, hai să ne distrăm. Cancer? Accidente? Dizabilități? Bifat, bifat, bifat. Suntem aici pe lumea megaaaapuțiiiiin, mâine nu doar că nu ne e promisă, e o zi care în mod clar și absolut nu va mai exista. Asta e, se spală pe mâini Universul cu noi cum ne spălăm noi de când am redescoperit săpunul. Mult și des.
Regula numărul habar n-am. Spune-le oamenilor că-i iubești. Spune-le până devine obositor. Până ești ciudatul ăla care nu mai tace. Și, de fapt, nu ăsta e secretul, ci să îi încurajezi nonstop. Să-i încarci de frumos și de curaj și de FĂĂĂĂ CEEEE SIMȚIIIII și dacă o dai în bară, eu tot aici sunt. Desigur, dacă să bați beagleși pe stradă e ceea ce simți, atunci ar fi mai bine să nu te încurajeze nimeni. Dar și dacă asta simți, vorbește despre. Că nu e vina ta, toți avem cele mai sinistre gânduri, doar că nu le punem în practică. E mai bine să spui ce-ți trece prin cap și s-o găsi un prieten care să-ți zică: “Hai să bem un vin și să mâncăm ceva cald* și vedem noi ce beagleși găsim, nu cred că o să-ți vină să-i bați”.
*Masă caldă. Într-o casă (a mea) fără bucătările, oale, linguri și, mai ales, fără pic de răbdare să fiarbă un ou, tot ce-mi doresc de la viață e o masă caldă (bine, și 5 milioane de euro, dar cred că e mai ușor să visez la piure decât la Ion Țiriac). Eu sunt genul care nu-și cumpără nici măcar roșii întregi, din alea mari, ci doar cherry, ca să le mestec direct, fără să fie nevoie să le tai. D-asta am mici bucurii pentru orice e cald într-o farfurie. Orice. Zilele astea, pentru că sunt sătulă de hummus și chiftele reci de la butic, cred că aș fi în stare să mă bucur și pentru o banană dacă e caldă sau să îmi încălzesc salata. Mesele calde, vă zic, vă aliniază un pic cu lumea. Plus că, probabil, psihologii ar zice că o masă caldă te duce cu gândul la o zonă safe, copilărie ceva, când miroase a mâncare în casă și erai mic și nu existau griji pe lumea, că mintea ta de copil nu le putea duce. Tot ce-i probabil, la mine nici mama nu gătea în casă, dar, again, eu sunt studiul ăla de caz care a trăit fără frigider în ultimii 7 ani. Acum am, de 3-4 luni, dar țin în el alcoolul și un ardei roșu de prin august, pe #motivațional.
Rochițeeeeeeeeeee. Mă rog, orice lucru care te ajută. Fie că-s cosmetice, chestii pentru casă, tastatură pentru gaming, plante, uatever works. Recitind acum, pare că sunt extrem de superficială, care visează milioane de euro și rochițe, puloverașe, bustiere și piure. Plus boabe pentru Aku. Ca să fiu un clișeu până la capăt, am acest pisic, lumina ochilor mei, minune cu păr, ododododo-ul meu. Și mă bucur de această “superficialitate”. Mă superfelicit când îmi comand ceva turcoaz de luat pe mine și măcar pentru 15 minute uit de lume. Și de negru. Trăiesc ATÂT DE MULT TIMP ÎN CAPUL MEU că mi se pare minunat când mă entuziasmez pentru unghii, blugii ăia care îmi vin iar, un vin cu cineva drag (adică Akuuuuu), un inel cu Micul Prinț la care visez și alte mizerii din astea mici și superficiale, pentru că mi s-a luat de greu și de CARE E SCOPUL, GRETA, CE CĂUTĂM NOI PE ACEST PĂMÂNT, DE CE MOR OAMENII, CUM MĂ DAU JOS DIN PAT DIMINEAȚA, DE CE? CE LAȘI ÎN URMA TA, UNDE SE DUC OAMENII CÂND SE DUC, CUM ADICĂ N-O SĂ-I MAI VEZI NICIODATĂ?
Also, m-am și întors pe pastile, poate de aici OPTIMISMUL MEU DEBORDANT NU ȘTIU DE CE SCRIU CU CAPS ISTERIC, dar ca să rezum cel mai bine cum trec eu prin această pandemie și cum încerc să-mi ușurez viața, vă povestesc o discuție recentă cu un prieten:
– Gret, mergi cu mine la Les Films de Cannes? Hai să vedem și noi unul.
– Cannes? Ce-am înnebunit? Să-mi dea cu greu la cap? Să fie cu gri, cu teme grele? Eu tocmai mă uit la Gilmore Girls și aseară am plâns la un film cu vampiri, când a murit (mă rog, a murit din nou) un vampiruț care nu greșise cu nimic!!!!
Iată.
Îmi vine în cap cartea “M-am hotorât să devin prost” și vă încurajez să credeți în voi, că puteți deveni dacă nu proști, măcar superficiali. Chiar și pentru 3 minute pe zi, că apoi CARE E SCOPUL, GRETA, CE CĂUTĂM NOI PE ACEST PĂMÂNT, DE CE MOR OAMENII, CUM MĂ DAU JOS DIN PAT DIMINEAȚA, DE CE? CE LAȘI ÎN URMA TA, UNDE SE DUC OAMENII CÂND SE DUC, CUM ADICĂ N-O SĂ-I MAI VEZI NICIODATĂ?
P.S. Am ilustrat acest articol complet inutil cu un SELFIE cu mine ÎN LIFT îmbrăcată ÎN NOUL PULOVERAȘ și zâmbind FALS, cum se face pe internet, în drum spre butic să-mi iau de BĂUT. I rest my case.
