E prima zi de școală, am balerini de lac în picioare, mă bat ca naiba, că nu i-am mai purtat. Noroc că școala e aproape, doar traversez. Mă lasă mama în curte, ea se duce la copiii ei, eu stau cu noii mei colegi. E și Mirela prin curte, dar ea e clasa a 3-a, stă și mai departe decât mama. Ce prostie! Sunt entuziasmată așa de școală, cât de cât, deși grădinița nu mi-a plăcut cine știe ce. Am schimbat toate educatoarele din Alexandria, ba că ne băteam cu un băiețel, ba că nu mă lăsau să merg cu Mirela când făcea pipi. Iar eu fără sora mea nu am putut trece prin grădiniță, chiar dacă ea era mai mare cu doi ani, ori împreună, ori deloc! O dată, ne-a și luat creioanele noastre cu desene și când ne-a dat la prânz să scriem, le-am nimerit pe ale altor copii. Păi, cine să mai meargă VREODATĂ la femeia asta insipidă care încurcă creioanele?
În fine. Mă așez în bancă cu o fetiță rromă, că-mi place mult părul ei. E mare, e mult, are și o culoare închisă. Și eu sunt tuciurie și cred că doar fetele blonde sunt frumoase pe lumea asta. Oana, că așa o cheamă, o să mă înțeleagă și o să suferim amândouă că nu ne-am născut și noi cu tenul alb, ochi albaștri, păr blond. Doar că fata asta mănâncă semințe în timpul orelor și eu nu mă pot concentra la ce zice doamna. După 3 zile o anunț pe mama că nu mai merg la școală, m-am lămurit și cu ea. Mama vorbește cu doamna, mă mută în altă bancă. Andreea. E simpatică, dar vorbește incredibil de mult. Ceea ce e bine, că nu trebuie s-o fac eu. Însă vorbește uneori și în timpul orelor, iar eu iar nu mă pot concentra. Are un câine însă, mai vine tatăl ei s-o ia de la școală cu el, așa că o tolerez cu mine în bancă.
Clasa I trece imposibil. Cu mine plângând dimineața. Tocind. Suferind după Mirela. Singură la pipi. Cu teme prea simple pentru un geniu ca mine (așa îmi zic toate rudele că sunt fantastic de deșteaptă), un geniu care a făcut de 3 ori grupa mare, o dată cu Mirela, de două ori singură. Nu îmi place deloc, doar tata mă înțelege, uneori nu mă lasă la ore, mă ia cu el la muncă, unde repară radiouri. E mult mai tare ca la școală. Și dacă tot sunt supărată, înainte să le luăm pe mama și Mirela de la școală, îmi ia și o păpușă. Mama nu e fericită cu treaba asta, dar să se certe cu tata, că nu sunt eu adultul!
În clasa a doua, de la Cluj sau Timișoara sau Fălticeni, nu mai știu, că, atunci când ești mic toate orașele sunt ceva vag și la fel, în fine, în clasa a doua vine el. CEL MAI FRUMOS BĂIAT DIN LUME! Cristi. Doamne, ce poezie de băiat. CUMINTE și DEȘTEPT, visul oricărui părinte. Brunet, înăltuț, ohoooo, prea înăltuț pentru 8 ani!, și cu cele mai frumoase haine din lume. Și cu un scris atât de caligrafic! E printre primii din clasă, bineînțeles, după mine, hai să fim serioși. Toate fetele îl plac, de câte ori ne cade un creion pe jos – ele zic Cristi, cu C de la creion și chicotesc. Eu încep să-mi arunc creioanele pe jos intenționat și sper în secret că mă place NUMAI ȘI NUMAI ȘI NUMAI PE MINE.
Când mai iese doamna din clasă, ca să ne țină în liniște, jucăm un joc, cred că-l știți. La noi se juca foarte mult. Funcționează așa. Doamna alege pe cineva care să stea la catedră și restul copiilor trebuie să stea cuminți, cu mâinile la spate, fără să zică nimic. Copilul de la catedră alege alt copil care să vină în locul lui. Și tot așa.
OMAIGAD, mor. De câte ori e Cristi la catedră, mă ALEGE PE MINE. Doar pe mine. Mă înroșesc toată, abia merg, mi se pare că toți copiii știu ce e în sufletul meu, vai, ce rușine, să se știe că-mi place de Cristi! Anul trece și eu și Cristi ne împrietenim, mă conduce acasă, vorbim fel și fel, facem schimb de jucării, teme și păreri. Totul e minunat, școala începe să fie suportabilă.
Vacanța de vară a fost de nedescris. Mi-a fost dor tare de el și, deși voiam să rămân PE VIAȚĂ la țară, gândul că la școală e Cristi m-a făcut să trag de mine. Fie, oi face și clasa a treia, să văd care e treaba. În prima zi de școală însă îmi pică cerul în cap. Dracului mă duc. Viața s-a terminat. Cristi s-a mutat înapoi la Cluj sau Timișoara sau Fălticeni, nu mai știu, că, atunci când ești mic toate orașele sunt ceva vag și la fel. Sunt extraordinar de furioasă pe părinții lui că mi-au făcut asta. Pe el, că nu mai e. Sufăr și nu pot să-i spun nimănui, că mi-e rușine. Nici măcar Mirelei. Plâng și nu cred că o să mai fiu om vreodată. De atunci, nu l-am mai văzut pe Cristi.
2020. Mirutz m-a pus să scriu despre prima iubire și m-am gândit la Cristi al meu. Doar că el… am aflat acum câțiva ani, cu megașoc, el… n-a existat. Nimeni din clasă nu-și aduce aminte de acest coleg misterios. În catalog nu există. În poze nici atât. Deși în amintirile mele, știu exact ce voce caldă avea, cât de frumos și înăltuț era. L-am inventat, mi-am recunoscut eu după mii de căutări și semne c-a fost real. Ca să trec mai ușor peste bulucul de copiii intrați în viața mea, care erau toți mai frumoși decât mine. Deștepți? Hai să fim serioși.
Că nici măcar nu voiam să fiu deșteaptă, voiam să am un Cristi al meu, care să mă aleagă dintr-o clasă plină de fetițe cu clame mai strălucitoare, cu părinți mai bogați, cu păr mai frumos, cu salopete mai scumpe.
Să mă aleagă pe mine.
Încă îl aștept 🙂
