Bonjour, tristesse! Bună ziua. Ce mai faceți? Bine, întreb așa fără sens, că nu suntem la bere să și răspundeți. Ah, iată, deci iar scriu eu despre mine!
Subiectul zilei: Depresia matură. Cred că a făcut 18 ani, yay, la mulți ani nouă, zilele astea sărbătorim majoratul, am zis să vă chem și pe voi la petrecere. După cum știți (și dacă nu știți, de ce nu știți, ce altceva mai bun aveți de citit în afară de acest site 100% cu și despre autoare?), curând (prin septembrie? octombrie?) fac un an fără pastile după o viață pe pastile. Veștile sunt și rele, și extraordinar de rele, și câteva decente. Încep cum mi se plimbă în cap. Pe puncte, că e balamuc cu adolescenți rebeli la mine în cap.
Eu cred că am sărit o etapă. Etapa aia când te simți tânăr și NEMURITOR, simți că poți face orice, totul e posibil și permis. N-am avut-o. Acum îmi dau seama că n-am consumat “paaartyyyy, shoooturi, suntem nemuritori, viața o să fie mega awesome, tot ce visăm se poate împlini”. Vestea bună e că (la fel ca orice lucru netrăit la vremea lui) o să fiu o băbuță care se va simți nemuritoare, își va chema artistul tatuator la azilul de bătrâni, se va îndrăgosti tembel și inuman de colegul de palier, un domn respectabil și el, pe care îl va convinge să-și facă tatuaje și să fugă la mare pentru un concert obscur, deci, și își va trăi adolescența la 70 de ani. Sper. Că altfel chiar o să mă enervez că n-am avut parte de etapa asta.
Momentan sunt în altă etapă. În etapa NU MAI IES NICIODATĂ DIN CASĂ, NU VREAU SĂ VĂD PE NIMENI, dar niciodată ăsta ține câteva zile, ore sau până nu mai e cafea în casă sau silicat pentru maimuță. Pentru că (și de aici plecasem) cred că am ajuns cu depresia la maturitate. Adică e rău, e negru, e INUTIL (ce facem pe aici, de ce suntem aici, ce sens are orice facem, de ce ne mai dăm jos din pat dimineața, nu contează nimic, murim și nimic, pentru asta ne chinuim ca proștii pământului?), dar e matur. Adică nu mă mai închid cu totul în casă, sunt funcțională ca un analfabet funcțional, adică răspund la mailuri, taskuri, calluri, nu mai dispar în neant cu lunile, ca pe urmă să sufăr ca boul. Bine, mă ajută și pisicul ăsta, se pare că nu poți să zaci și să dormi 20 de ore pe zi când ai un pisic în casă care foșnește, aleargă, vrea mâncare, vrea undița, vrea pe tavan, vrea.
- Suntem două prietene care nu se mai ceartă din orice. Ea vine, trântește prin casă, eu strâng după, că știu că pleacă și eu rămân cu balamucul, nu vine nimeni să aspire gândurile negre împrăștiate peste tot.
- Ea vine, îmi spune că sunt inutilă, proastă, urâtă, obeză, c-ar trebui să-mi fie rușine să ies pe stradă. Eu îi dau dreptate, ba chiar pulsez cu “și vezi că aseară am mâncat pizza, plus că am f*(^% un mail azi, deci, fix așa e”. Dar pe urmă îmi spun că și dacă e așa, cum îmi zice ea și cum mă simt și eu, CE SENS ARE? Mai sunt 2-3 momente de bifat și pe urmă vine neantul și oricum nu contează.
- Ea vine și îmi adâncește singurătatea. Eu îi spun că oricum suntem singuri. În doi, în trei, în familii.
- Ea vine și îmi pune un pahar de vin. Eu îl beau și mai pun unul. Pe furiș, bag și apă, că, uite, mâine dimineață am call și vreau, nu vreau, mai mult nu vreau, trebuie măcar să zic prezent, că văd că silicatul ăla nu se cumpără chiar singur. Plus rochițele alea colorate, că ceva trebuie să dea cu roz, și cu mov, și cu buline, și cu volane peste griul ăsta.
- Ea vine și îmi spune să nu mai ascult muzica mea. Să închid boxele și să nu mai aștept iubiri cântate cum strigă oamenii ăștia pe portativ. Aici îi dau dreptate, dar muzica o las să curgă, ce rău poate să facă o melodie pe repeat?
- Ea vine și-mi spune că totul s-ar putea încheia acum. Ce atâta încă 20-30 sau câți ani or mai fi de trăit? Eu îi spun că FIX AȘA E, FIX AȘA CRED ȘI EU, și îi promit că o să văd neantul înaintea Mirelei, că, dacă e ceva ce știu extrem de sigur că nu pot face în viața asta e să fiu aia care rămâne după. Și o mai rog să mă lase 18 ani, că am citit eu pe net, atât trăiesc pisicile. Cine îi mai ia silicat din ăla bun-bun maimuței? 🙂
Nu e chiar plăcut, dar e tolerabil ce se întâmplă zilele astea. Nu știu cum am ajuns cu depresia la majorat, nu e vorba de anii în sine, ci de intensitate. Cred că uneori obosești să te mai cerți, să te ascunzi, să îi arăți tu ei. Și doar stai cuminte când vine, îi dai dreptate, pentru că știi că are, dar nu mai pleci cu ea în negru. Habar n-am de ce. Că e silicatul, că e maturitatea, că e oboseala sau te-oi fi distanțat și de ea social. O primești în casă, dar o pui să se descalțe de pe palier, nu o mai iei în brațe și la plecare îi pui o sticlă de spirt sau Sanitol în brațe:
– Ia să ai la tine, când mai ajungi pe la lume, să mai și cureți înainte să intri și după ce pleci, că or mai avea și oamenii ăia altele pe cap.
