Gret.ro

Prima alarmă sună la 6:03. Pentru că și eu, și telefonul ăsta dormim lângă capul ei, mă trezesc în spasme, zici că îmi dă cineva c-un ciocan în cap, în repetate rânduri. Dacă m-aș întâlni cu peștișorul de aur (mă rog, și dacă aș crede în prostia asta cu peștișori și alți cai verzi pe pereți), l-aș ruga să mă lase să-i spun un lucru fetei ăsteia: “NU ÎȚI MAI ȚINE TELEFONUL PE VIBRAȚIE, CÂND DORMI CU EL SUB CAP CĂ NU MAI SUPORT, MULȚUMESC”.

Apasă pe butonul dismiss și mă amuză că dimiss seamănă cu demisia, e din aia, alterație, altercație, din aia, mă, când ai două cuvinte cu litere cam la fel, dar diferit. În fine, sunt un pisic, sunt surprins și eu că știu atâtea lucruri, dar nu chiar pe toate.
– De la viață, Aku! Mi-aș da demisia de la viață, îmi zice, oprește alarma și se culcă la loc.

Pentru că așa comunicăm noi. Eu înțeleg tot ce-mi spune, doar că nu pot să-i răspund. La început mă șoca așa că o fată așa colorată (că se și îmbracă uneori o bănuiesc că lucrează la circ, nu la fontent, botent, content sau cum îi zice) e așa tristă, dar între timp m-am obișnuit și eu. Și chiar îi dau dreptate. Uneori doar, că prea e dramatică, ca aseară când o luase pe câmpii grav:
– Măi Aku, cine, cine te-a întrebat pe tine dacă ai chef să vii pe lumea asta, să plătești chestii, să nu mănânci ca să slăbești și să te compari nonstop cu oamenii ăia fericiți din vacanțe de pe internet, pardon, din Mexic, toată lumea e în Mexic acum, cineeeeee? Că nu te-a întrebat nimeni și că nici nu o să te întrebe când te duci înapoi în neant, în negru, în nimic.
– Mă rog, ideea e că miaumiaumiaumiau. Vorbesc ca prostul că oricum nu înțelege.

E 6.27 sună iar aparatura. După rapiditatea cu care apasă dismiss all, îmi dau seama că nici azi nu o să iasă din casă. În primele zile e fun. Stăm amândoi, vorbim (mai mult ea), mâncăm (mai mult eu), plângem (mai mult ea) și ne iubim (mai mult eu, că sunt tolomac și cam needy, dar asta mi-e firea, sufăr de abandon, că până la urmă vin de pe stradă, al nimănui). Dar după câteva zile nu mai e ok. Nici nu ne mai jucăm cine știe ce. Plânge și vorbește prostii cum că e grasă, deși, să fim serioși, că eu o văd și dezbrăcată, chiar e foarte bine. Sau că e proastă, că nu e suficient de deșteaptă și că nu mai știe să fie profundă. Deși, din nou, să fim serioși, că nu sunt chiar eu ultimul prost. Îmi pune pești și pasărici pe televizor să mă țină ocupat cât scrie și cred că numai un om care scrie la 2 dimineața sau în weekend și se aprinde așa, cred că numai prost nu e. Că vrea să fie mai înaltă, mai frumoasă, mai deșteaptă, mai odihnită, mai bogată, mai bronzată, mai iubită, mai, mai, mai, mai.

Măăăăi! Ce-o fi și în capul vostru, al oamenilor, chiar nu înțeleg. Și pe bune e prea dimineața, nici măcar nu încerc să înțeleg ce e în capul vostru. E 6:44, mizeria sună iar, mizeria zboară în celălalt capăt al camerei, eu mă sperii și fac ce fac de obicei când mă sperii. Fug la ușa de la intrare să nu care cumva să intre cineva peste noi. Bine, repet, e 6:44 dimineața cine dracului să intre peste noi la ora asta, doar un alt trist, care vrea să schimbe patul plângerii și să vină la noi să plângem împreună. Ce ideee, aș putea să fac un grup din ăsta, pentru toți proprietarii de pisici care nu dorm la 6 dimineața și au chef să fie dramatici împreună. De fapt, oameni fără pisici, că-mi place să fiu doar eu în centrul atenției.

Ah, ia uite, tot am ajuns pe hol, lângă boluri, știi ce-ar fi mișto? Să am și eu o cădere nervoasă, așa, de suport, că am auzit că pisicile si omuleții lor împart aceleași probleme mintale. Iau castroanele astea și fac ca toți dracii. Le mut, le răstorn, le car pe parchet, ce să mai, am un breakdown d-ălă de zile mari, să vadă că nu e singură în treaba asta și dacă pică ea, pic și eu, suntem o echipă.

Akuuuuuu! Akuuuuuu!, mă strigă din pat, dar eu îmi văd de căderea mea nervoasă. Sunt foarte dedicat și serios când vine vorba de chestiile astea mintale, că acum toată lumea zice, ce să vezi, c-are depresie cum e nițel tristă. Am auzit niște porumbei la geam care se plângeau de atacuri de panică la 2-3 fulgi amărâți. Păi, proștilor, se numește nesimțire cu anxietate ce aveți voi, că asta e încălzire globală și normal ar fi să fim sub nămeți acum. În fine, poate părea că am ceva cu porumbeii. Așa e, chiar am, nu pare. Nu știu nici eu de ce, dar sunt pisic, eu nu trebuie să explic mai nimic din ce fac.

Oricum murim – tot repetă asta, iar și iar la infinit, că-mi vine să-i strig: “Da arată-mi-o, mie, pe moartea asta, cât de nasoală poate să fie? Adică, pe bune, mai rău ca un câine sigur nu e, iar ție îți și plac câinii. Ciudato!”. Parcă mă aude, că se dă jos din pat, își dă ochii peste cap când vede carnavalul de apă și de boabe prin tot holul, mă ia în brațe și mă pupă, că așa știe ea să certe, mă pupă pe ochi și-mi bagă un oftat în urechi.

Profit că e în picioare și încep s-o atac. Știu că dacă se culcă, nu se mai trezește până la 2, când mai dă o tură de plâns și se culcă la loc și tot așa. Fraiera intră în joc și își pune ciorapi în picioare, să amortizeze atacul. Haide, acum tricoul, haide, acum blugii ăia largi în care te simți comod, haide, acum dă drumul și la Exarhu, hai, că e idiot rău, dar te face să râzi cu prostiile lui, deși faza aia cu curcanii mă scoate și pe mine din minți. Curcani, porumbei, orice zburătoare d-asta o consider sub nivelul meu de inteligență și mi se pare o insultă ca un om inteligent ca Exarhu promovează curcanii la radio, nu pe noi, dar în 2020 mi-am propus să judec mai puțin – new year, new me, deși, haha, ce prost sunt, ăsta e primul meu an de viață, deci am termen de comparație cu ce-am făcut până acum zero, în fine, am deviat, uite, o clipă n-am fost atent și uite, s-a pus din nou în pat, și-a oprit toate alarmele și plânge iar. Asta e, mă văd nevoit să o ling pe față, ea plânge, eu îi ling lacrimile, oribil, cine-o fi făcut și lacrimile astea sărate, nu știau că ajung pe limba unui pisic, cred că așa se simt și oamenii când le intră apă de mare în ochi și în nas, de ce n-o fi făcut Cineva-ul ăla, Universul, Dracu Să Ne Pieptene pe Toți, de ce n-o fi făcut, deci, marea și lacrimile bune la gust, un pic cu bule, un pic aromate, un pic de alcool, ca să ne fie mai ușor când plângem sau ne înecăm?

-Pentru că nu există, Aku. Nimic. Nici Univers, nici Cineva, nici Dracu, nici, nici înainte de noi, nici după noi, nimic, negru, așa, din cap până în picioare, ca tine, și între negrul ăsta e o bucată de chin, de facturi, de gânduri, de comparații, de nefericiri, de bunici care mor și de oameni care pleacă.

Nu mai insist. Mă arunc la ea în brațe și o las să-și facă damblaua azi. Azi dormim. Mâine, văd eu cum o trimit de acasă. Măcar după boabe și tot iese. Că nu de prost le arunc  peste tot în casă, în bolurile cu apă, pe sub mobilă, pe geam la porumbei.  Așa e când ești pisic. Vii și cu niște responsabilități la pachet, nu e cum crede lumea, doar lapte și boabe.

Dar, acum mă întreb și eu ca tot pisicul, că dacă tot mi-au venit toate gândurile astea în cap, dacă tot murim și nu contează nimic, de ce naiba să dormim și să nu trăim, chiar și așa picul ăsta care ni s-a dat? Hăhă. Pic seamănă cu plic, mă bușește râsul de această super-metaforă cum că viața e rară și scurtă ca un plic, iar noi, pisicile când râdem, ne gâdilăm cu mustățile și strănutăm de 2-3 ori la rând.
– Akuuuu!

Cred că i-am strănutat în față, se duce la baie, se spală pe ochi și, dacă tot e acolo, se spală și pe dinți.
Până să mă demzeticesc, se aude și Exarhu în toată casa.
Își caută blugii ăia largi în care arată mai rău ca un homeless.
E clar.
Am reușit, azi am trimis-o de acasă.
Mâine mai vedem.
Dacă aș scrie o carte despre depresie, deci, despre viață, așa aș numi-o: “Azi e rău. Mâine mai vedem”.

Al vostru (mă rog, al lu’ fata asta),
Aku