Nu cred că urăsc mai tare pe lume ceva decât luna decembrie (apoi șerpii, moartea, ștrampii și trezitul dimineața).
Decembrie mă agită până peste cap, mă face să plâng cu suspine seara, mă ia toată melancolia din lume, mă emoționează like orice (eram la semafor și omulețul verde era într-o parte, gen căzut, m-am jelit o oră pentru el), mă ia cu panică, cu de toate. Și ca să fie și mai super, ăsta e primul decembrie după 9 ani în care m-a găsit magia sărbătorilor fără pastile. Fărăăăă pastileeee!
Nu știu exact ce draci am pe mine, dar parcă sunt posedată. Bine, știu, dar nu îmi place să recunosc 🙂 De când a murit tataie, n-am mai fost în stare să merg acasă de Crăciun. Nu i-am înțeles sensul. Anul ăsta iau pisicul și mâine dimineață la prima oră decolez spre ai mei. Au început dej atacurile de panică de pe la prânz, dar am primit sarmale calde și țuică de la vecine și cred că I got this :))
Nu știu cum e la voi, dar pe mine mă deprimă să mă văd în momentele astea magice cu oamenii pe care îi iubesc. Mă gândesc, ca psihopata pământului, că poate ăsta e ultimul Crăciun când îi mai văd. De când am acest pisic isteric, doar fac calcule. Câți ani o să am când o să moară și ce-o să fac atunci, de ce mi-am luat pisic, doar să mai am încă un suflet care să moară, ce prostie e viața asta, de ce e tata bolnav, de ce e mama așa bătrână, de ce mamaia nu mai vede, de ce Mirela nu e aici, o să moară și ea și stă acolo în Anglia, când ar trebui să stăm cu toții zi de zi, până ni se ia unii de alții, că, uite, murim și nu ne mai vedem niciodată 🙂
Și-am mai scris despre asta, dacă Raiul ar exista, mi-ar plăcea să fie un loc oribil, nici nu contează cum, cu cazane, cu foc, cu șerpi, cu ștrampi, doar-doar să fim împreună și să ne mai întâlnim.
Sunt atât de dependentă de oameni, d-asta sunt și foarte selectivă cu ei. Iar anul ăsta a fost, așa mi se pare, despre oameni. Chiar cred c-a fost cel mai frumos an din viața mea, dar și cel mai greu. Au căzut la montaj prieteni vechi, de demult-uri și în vară am avut cel mai dificil moment din viață. S-au dus, eu m-am pus pe picioare greu, dar m-am pus. Sunt și foarte, dar foarte recunoscătoare că au rămas, după reconfigurare de traseu în viață, mulți oameni cu care, na, pot să fiu psihopată și sinceră și să râdem mult, și să dormim puțin, și să fie bine. Și evident eu să mă gândesc că mor și ăștia și eu n-o să-i mai văd.
Și apropo de vară. Eu mereu am militat ca atunci când o iei cu capul să vorbești cu oamenii, să nu stai în negru, să ceri ajutor. Dar cred că ajutorul trebuie doar specializat, oamenii nu știu ce să facă cu tine. În ultimii ani, am auzit doar “băăăăi, spune când pici, nu mai sta singură, nu mai înnnebuni, noi înțelegem orice, ce dracu, dacă nici noi nu putem să înțelegem și să ajutăm, cineeee?”. Zi de zi, lună de lună, an de an.
În vară, în concediu, eram în negrul ăla mare și s-a nimerit să am oamenii ăștia în zona. Jale, dezastru, s-a lăsat cu despărțiri pe viață. Deși, na, fiind în concediu și înconjurată de oameni, cred c-am fost cam 60% cum aș fi fost dacă venea negrul peste mine și puteam să mă izolez.
- Dude, not ok, de ce te porți așa?
- Băi, ești rău, vrem să sunăm terapeuta.
- Nu e ok să stai cu căștile pe urechi și să nu vorbești cu noi.
- De ceeee iei atâtea pastile??? Ovidiu, nu îi mai da pastile!!!
- Băi, suntem foarte îngrijorați pentru tine, tu vezi ce faci?
Mno, păi, când dispar câte 2 luni, ce credeți că fac? Stau acasă și dansez, îmi fac unghiile și mă distrez fără voi și vă scriu după că am fost la 9, așa că mă plictisisem de ojele din casă? Mno. Pentru mine a fost mega-greu, încă e, mai ales că, în capul meu, v-am zis, am tras f mult de bine să fiu cât de cât om și să nu stric concediul nimănui.
Dar nu funcționează așa. Oamenii vor să te știe bine, să te mângâie pe cap după ce-a trecut negrul, că în negrul ăla mare nu știu ce să facă cu tine, cu ei, și tu ajungi să te simți neînțeles chiar de ei, oamenii ăia ai tăi, ăia pansament pentru suflet.
Funcționează doar ajutorul specializat. Atât. Decembrie e luna căderilor nervoase. Pe urmă vine ianuarie cu negru, cu întuneric, cu nu mai suport iarna asta, viața asta. În februarie parcă sunt cele mai multe sinucideri. Nu mai vezi soarele, nu îți mai vine să ieși din casă, nu mai nimic. Din martie începi să miști puțin, aprilie e mai uman, în mai deja plănuiești concediul ăla frumos din vară 🙂
Ori că e insomnie sau “doar” un atac de panică, ori că depresie sau “doar” o tristețe inexplicabilă, haide, faceți-vă un cadou și băgați terapie. Dacă nu facem pace cu noi, o să ne trezim în fiecare dimineață pe front, în războaie care nu sunt neapărat al noastre și naiba știe cum să facem să evităm atac după atac după atac, că n-am știut noi nici cu turcii, dar cu monștrii ăștia de sub pat care nu doar că nu se sperie că otrăvim fântânile, ardem ogoarele, dar chiar ne dau o mână de ajutor, ca apoi să întrebe:
– Și-acum ne retragem în munți sau ce rele mai facem?
