Am fost la Joker și mi-a plăcut. Pentru că, în sfârșit, n-au mai explodat elicoptere într-un blockbuster, ci mințile.
Stați liniștiți, nu e niciun spoiler (sau nu cred), că, evident, o să bat câmpii pe lângă. Nu știu să fac recenzii de film, d-astea, deci, dacă vreți păreri despre jocul actoricesc sau mai știu eu ce, scenarii, regie, vorbiți cu un specialist. Also, dacă vreți păreri despre mințile noastre explodate, tot cu un spectalist trebuie să vorbiți 🙂
“Ce dracu râdea atâta? Ok, am înțeles, era nebun, dar a râs prea mult” sau “prea multă dramă, mă așteptam așa, mai ca în Batman, pe acțiune” sau oameni care au plecat și de la noi din sală, de la Băneasa aseară.
În primul rând, briliant. Uite un film care e cu eroi, blockbuster, d-astea, cu popcorn scump și actori celebri care aduce și un pic de realitate. Așa, cum e ea, realitatea. Crudă, nefardată (sau, mă rog), meschină, grea, o luptă continuă pentru toți. De ce ajung oamenii să facă asta. Cum ajung oamenii să facă rău sau să-și facă rău. Am iubit cum au explotat sănătatea asta mintală care ne scoate pe toți din minți 🙂
Ce ipocriți să fim să închidem ochii sau să plecăm din sală. Păi, ăla e un film care rulează pe un ecran, pus pe o muzică frumoasă, dar nu facem nimic pentru realitatea de zi cu zi, care e mult mai sângeroasă.
De la femei bătute în România o dată la 30 de secunde și peste 200 sunt bătute până mor sau violuri sau clanurile alea care se bat cu stâlpu’ sau copiii dispăruți și măcelăriți în România, care primesc un sad face de la noi și apoi ne vedem fiecare de scroll-ul lui. O, dar nu, să ne oripilăm la un film ARTISTIC, cu un om care face prăpăd, din cauza unei condiții mentale cum e și mentalitatea românească: la pământ. S-ascundem mizeria sub preș când avem oaspeți și să ne certăm în șoaptă, că aud vecinii.
Nu știu să fi văzut un film pe problema asta, a capului nostru defect, neînțeles, încă necunoscut nouă în mare parte, în fucking 2019. Și cum totul, dar totul ni se trage din copilărie. De cum ajungem să vedem viața, să zâmbim pe stradă sau să ne împingem în metrou. De cât de fragili suntem în mâna unor părinți care au vrut doar să ne dea totul, să ne fie bine, dar mulți (dacă nu toți :)) au ajuns să ne dea peste cap și să ne fie și mai mare beznă în prostia asta numită viață.
Nimeni nu se naște monstru. Cred. Nu știu. Adică de ce să te naști monstru? Cine decide dacă te naști Sfânta Filofteea sau Joker? Doamne-Doamne? Chackrele? Universul? Dacă e să cred în ceva, cred în Sfânta Traumă care ne clădește, ne unește, ne dezbină, în funcție de cum știe fiecare să se gestioneze pe el. Traumă poaet să fie și televizorul din copilărie care e nonstop dat pe volum maxim, nu doar nenorocri mai mari, ca abuzul. Dar cine naiba știe cum ne afectează de fapt tot ce vedem, trăim și interpretăm noi în capul nostru de copii de 4-5-6 ani ce vedem în jurul nostru.
E mult mai ușor însă să zici că ăla e psihopat și să închizi ochii. Lasă, să se descurce, să de ducă la 9, hai să îl ocolim pe stradă, să ne uităm urât, să-l scuipăm și judecăm că uite în ce hal arată, mai să-mi cadă Flat White-ul din mână când îl văd.
Societatea l-a trădat pe Joker aseară, în filmul meu. “Societatea”. De parcă nu suntem tot noi, noi o hrănim, noi îi dăm direcția, noi = societate. Societatea i-a tăiat fondurile aseară lui Joker la dreptul pentru o viață mai ușoară. Și mamei lui. Și tuturor mamelor din lume. Și a Joker-ului. Și ne taie și nouă tpate fondurile să fim mai buni, mai atenți, mai puțin centrați pe noi și pe nevoile noastre și să ne mai uităm și în jur. Trăim în Gotham și uneori suntem Joker, uneori suntem “societatea”, uneori suntem șobolanii, dar nu vorbim despre asta, pentru că noi suntem puri și inocenți, noi n-am greșit, ci celălalt, noi știm ce e aia suferința, noi suntem cel puțin Batman.
