Lăsați tot ce faceți, am luat o decizie foarte importantă. De, fapt două. Prima e să mă duc la un meci cu bătăi, că n-am mai făcut de mult ceva rău, ultras-onic vorbind, oscilez între Legia sau Paok sau amândouă. A doua e să mă las iar de pastile.
Pentru că de ce nu? Toată lumea știe că e toamnă, e cu schimbări, e cu melancolii, e cu dramă, e cu astenie și echinocțiu, de ce să nu renunț eu la pastilele pentru căputz. Nu c-as și fi super-super-super-de tot, dar, mno, decizia S-A luat, cine sunt eu să mă împotrivesc voinței mele.
În primul rând, vestea minunată e că de data asta o voi face cu cap, adică treptat, cu un plan, nu brusc, ca bolovanul, și cu sevraj la pat, ca în ultimele 3 dăți. Mă simt matură, adultă, foarte responsabilă (mai puțin că tocmai am mai comandat ceva de pe Asos cu banii de întreținere de diseară), dar dacă tot o să fiu tristă și nepastilată, măcar sa am pulovere moi și frumoase în care să-mi înec amarul.
Vestea nu le-a picat bine colegilor mei, pe care i-am speriat puțin.
– Și nici nu o să am voie să beau vreo lună, Mișu!
– Aoleu, aoleu, aoleu.
– Dar o să fiu clean!
– De ce, Greeet, de ce NE faci asta?
– Păi, din mai multe motive. Dar principalul e că nu mai scriu ca pe vremuri.
– Ba daaaaa, ba scriiii.
– Și simt că scriu ffff bine, dar eu știu că pot să scriu fffffffffffff bine, știi ce zic?
– Îți scriu eu textele, dar ce ne facem de mâine, aoleu, aoleu.
Mă rog, ăsta ar fi principalul motiv. Că simt că nu o mai iau așa pe câmpii și am început să fiu cuminte în scris, lucru care pentru mine e inadmisibil. Mai am un pic și citez din Coelho și așa Andreea mă strigă Ghandi, de când am certat-o că voia să trecem pe roșu: SCHIMBAREA VINE DE LA NOI. Exact așa am zis. Schimbarea vine de la noi și chiar eram serioasă. Am trecut pe verde și asta nu mă definește. Simt că-mi pierd din psihopenie și asta nu e ok.
În pluuuuuuuus, voi șiți lupta mea cu kilogramele. Ia pastila, schimbă pastila, mănâncă, ai pofte, pune kilograme, dă jos kilograme. Păi, mai bine tristă și plânsă decât joy-joy-happy-joy și cu comenzi de L-uri.
În fine, deci vestea și mai bună e că voi reveni cu texte lungi și foarte, dar foarte triste, yay, ca să vă spun ce prostie e și viața asta în fel și fel de feluri grave. Bine, pot să încep de pe acum, pastilată fiind, ca să vedeți că am intenții serioase.
De ce viața e o prostie, lista scurtă și ne-editată:
- Că murim, deci nimic nu contează.
- Că uităm că murim, deci totul contează, totul e o dramă.
- Că nu suntem bogați și leneși, deci trebuie să muncim.
- Că suntem bolnavi la cap și complicăm orice.
- Că nu avem câine.
- Că suntem singuri. Singuri și proști. Singuri, proști și orgolioși.
- Că nu mai avem bunici.
- Că nu mâncăm după șase.
- Că stăm să vedem care tastează primul, în jocul ăsta tâmpit inventat de evrei!
- Că am ajuns să punem mai multe lumânări la morți decât la vii.
- Că ne măsurăm self-esteem-ul în like-uri.
- Că vedem prea puțin din lumea asta.
- Că e scump avionul până la Salonic, deși, dude, e aici, aproape!
- Că ne dezamăgim prietenii vechi. Și ei pe noi. Și nu se mai leagă nimic apoi.
- Că vorbim pe Whatsapp cu huguri și emoticoane și #missyou când ar trebui să fii aici, sis, cu tot cu Hope, și să bem vin în bucătărie: un pahar pentru tataie, unul pentru mine, unul pentru mamaie, unul pentru tine, hai încă unul pentru tataie!
- Că trece timpul așa, aiurea în tramvai, și noi stăm și ne certăm ca proștii de la nimicuri.
- Că începe deja să te țină spatele, să te doară genunchii, să albești și să faci ridurile alea multe la ochi, deși ai senzația că iuhuuuu, ești tânăr și cool, porți blugi tăiați și tatuaje, tu nu poți îmbătrâni.
- Că murim și nimic nu contează acum, darămite după.
Nu, atât, că m-am pornit și nu mai termin, mai trebuie să mă și întind un pic, uite, spatele, genunchii, viața, prostia asta de viață!
P.S. Am început să scriu pe gretul despre depresie ca să nu ne mai simțim singuri și proști -deși singuri și proști suntem :), și again nu încurajez nici pastilele, nici neluatul de pastile. Doar un psiholog și un psihiatru poate să ajute, nu eu, nu un site, nu o memă, nu reddit-ul, nu ce-a mers la prietenul ăla, nu ce scrie pe flacon. Nimic. Doar un psiholog și un psihiatru. Și nici ei din prima. Schimbați, schimbați până vă e bine.
P.S. 2 Am pus poza asta cu mine (pentru că am remarcat eu că fac mai multe like-uri când procedez asemenea și, na, vezi punctul 11), dar și pentru că pare că sunt scăpată de la nebuni în poza asta (adică așa cum mă simt în marea majoritatea a timpului, chiar și când dorm, că am niște vise turbate, de mai bine nu mai dorm niciodată, lucru la care sper să ajung la un moment dat în viața asta, să nu mai dorm, să mă hrănesc cu lumină, că n-are calorii și să mă îmbogățesc la loto, la un unchi bogat, la o căsătorie aranjată, Doamne ajută, ce paranteză lungă, dar mă aleargă gândurile cum m-au alergat țânțarii lui Firea vara asta, de ce nu ați dat, doamna Firea, cu prafuri, de ce???, dar dacă vă uitați de pe laptop, pc, desktop, mac, să știți că am capul TĂIAT, adică nu e întreg, așa cum îl am în majoritatea timpului, atât).
