Sunt barbat si sunt misogin.
*de Cristian Ioniță*
Va zic drept ca ce-am auzit mai ales in anii mici despre fete si femei este ca sunt rele, nebune, nesanatoase, isterice, mai proaste. Ironic e ca mai toate astea le-am auzit repetate de femei. Ok, in special maica-mea, dar nu doar ea. Trecand anii, in mod constient nu credeam ca-s adevarate, dar multe din actiunile mele dovedeau ca fac parte din pachetul de convingeri cu care imi creionam comportamentul. Tind sa cred ca-s departe de a fi singur in bula asta, dar am avantajul de a ma fi uitat suficient in mine si-n jurul meu incat sa inteleg diferenta dintre percepție si nuanță.
Femeile trebuie sa fie frumoase, femeile trebuie sa se imbrace mereu atragator, femeile trebuie sa vorbeasca doar politicos si sa nu ridice tonul, iar daca le apare un copil in cale, trebuie sa fie instantaneu atrase de el si sa se proiecteze, cat mai public, mame. Femeile trebuie sa gestioneze cu discretie si grijă orgoliul barbatilor care le oferteaza, femeile trebuie sa invete compromisul, caci timpul trece, femeile trebuie sa tacă des si sa nu faca excese. Femeile trebuie sa aiba solutii si autonomie, dar sa nu demasculinizeze. Femeile trebuie sa iubeasca fara sa urasca, femeile trebuie sa alerge fara muschi.
Gandind si citind lista de mai sus, m-am intrebat de unde vin si am ajuns la cine ar beneficia de pe urma regulilor. Mie-mi suna in cap “barbatii”. Acest text nu va deveni o patura a blamarii barbatilor pentru greul femeilor, dar ar fi nedrept sa nu recunoastem ca intoleranta si lipsa de curiozitate duc la suferinta si ciclicitate, iar ultimii 2000 de ani au avut ca eroi ai cartilor de istorie barbati. Da, suntem aspri unii cu ceilalti si desi ne plangem ca el este prea capos, iar ea prea emotiva, daca ar fi mai ca noi, ne-ar plictisi. “Prea” ? Efortul pe care il depunem, energia pe care o consumam, in loc sa fie canalizata spre a crea un spatiu comun in care sa intram doar noi, o gradina intima, ne ducem spre a arata cu degetul si a incerca sa schimbam pe omul pe care – cumva – l-am ales.
De mic pana la mare, baietii si barbatii aud sau rostesc “nu fi femeie”, “esti fetita?” si altele de fel, unii altora. Spuse sau auzite suficient de des, mesajul subliminal ajunge sa fie tradus, indiferent de varsta – cand esti baiat, a fi fata e opusul a ce “trebuie” sa fii. Asadar, cum sa apreciezi, respecti, cauti ce reprezinta o fata sau femeie? O ea devine un produs, o jucarie, o gluma sau o oglinda stramba. Iar noi devenim niste intoleranti cu noi insine.
Sunt constient si confortabil cu realitatea ca voi muri neintelegand mintea unei femei, insa mi-am propus sa ma opresc din a incerca. Fiindca nu (mai) cred ca obiectivul sanatos este sa stiu, ci sa accept si apreciez. Femeile nu sunt mai nebune ca barbatii, nu sunt mai vorbarete decat e “bine” si nu sunt “plangacioase”. Aceasta nu este doar o perceptie, e insa un adevar universal care este greu de inghitit daca privesti altfel decat cu sufletul deschis. Suntem diferiti, atat de diferiti incat ne atragem atat de mult incat vrem sa facem oameni noi impreuna. Femeile si feminitatea ofera o dimensiune pe care nu o avem, dar de care avem nevoie. Incat sa mergem si maine la jobul ala frustrant, avem nevoie disperata de incurajare, intelegere, o imbratisare si o mangaiere pe spate, iar femeia ofera asta organic. Avem nevoie sa protejam, sa ne exercitam puterea (inclusiv) fizica, iar femeile care-si imbratiseaza feminitatea ne permit sa caram geamantanul mai mare pana la etajul 3, dar si sa ne multumeasca cu un sarut ca le-am inlocuit becul din dresingul inalt. Reprosam femeilor ca ar fi conflictuale, dar inchidem ochii la rolul nostru din dinamica prin care am ajuns la conflict. Femeile cauta contact cu noi, inclusiv prin dialog, vor sa afle cine si cum suntem; ce ofera prin asta este afectiune si conexiune, nu cicaleala si vorba lunga. Aia e atentie, aia e validare, aia e echivalentul in cuvinte si liniste, al unei imbratisari.
O femeie care (doar) tace e o femeie care a incetat sa iubeasca, chiar si pe sine. Cum e asta un peisaj aspirational? Imi place sa privesc eticheta asta de “vorbareata” sau “cicalitoare” cu o observatie – ganditi-va cat de ample sunt gandurile cuiva care apoi ajung catre tine sub forma unor cuvinte care umplu doar cateva randuri sau secunde. Si totusi nu suntem capabili sau disponibili sa continem emotiile ei exprimate prin cuvinte? Femeile ne ofera copii – prima femeie pe care am cunoscut-o a fost mama fiecaruia dintre noi. Asta insa nu inseamna ca “mama” e o trasatura, nu face parte din definitie si nu are un deadline emotional. Cat de ironic este ca tocmai barbatii sa bata obrazul, chiar si de la distanta, femeilor care inca nu sunt in acel moment al vietii lor in care au “loc” pentru altcineva.
Femeile nu sunt magice si nu sunt perfecte. Barbatii nu sunt barbari si nu sunt lideri sexuali. Egalitatea dintre sexe nu inseamna un simbol matematic, ci mai multa curiozitate despre diferentele care ne fac sa ne atragem, care se transforma cu timpul in aprecierea nuantelor. Sunt barbat si iubesc sa fiu tinut in brate si sa ii mangai parul si fața. Cunosc femei care sunt innebunite sa bata cuie, una are, mai nou, chiar bormasina. Asta nu e egalitate, e diversitate si complementaritate. Suntem specii diferite si asta ne asigura ca ramanem conectati la pulsul vietii. Si invatam.
Da, sunt misogin si incerc sa ma deschid suficient de des si mult incat sa erodez trasatura asta de care nu sunt mandru si care nu ma ajuta. Femeile nu sunt rele, cum nici barbatii nu sunt rai. Daca din niciun alt motiv, fiindca oamenii rai nu se intreaba daca sunt oameni buni sau nu. Or tot ce suntem de fapt este nesiguri.
