Bună ziua și bine v-am regăsit pe cel mai ignorat site (de succes, wink wink, Ovidiu) din lume. Astăzi, vom vorbi despre muzică. Mă rog, muzică, sarmale, demoni, carioci și rățuște, că știți că eu nu sunt coerentă în cap.
Băi, deci cred că muzica e cel mai frumos care s-a inventat pe planeta asta. Sau unde s-o fi inventat ea, aici, la marțieni, în Univers. Mi se pare că am orbecăi așa fără sens (mă rog, fără și mai mult sens, că și așa nu avem niciun sens) prin lume și n-am ști ce să facem cu noi.
Vara asta a fost turbată. Pe o scală de la 1 la what’s wrong with me, a depășit multe limite. Toate. Mi se pare că a fost și cea mai frumoasă, și cea mai tristă din cele 34 de veri din buchetul vieții.
Am picat, dar cu măsură, am bifat concerte, fără măsură, și am dansat (mă rog, am ceva acolo, cum s-o numi ce fac eu când fac găuri în pământ), am reconfigurat oamenii din zonă și S-A pierdut mult la montaj, am și plâns ca proasta pământului mult, că doar ce să și faci în nopțile de vară din Dristor 
Și m-am îndrăgostit. Băi, dar m-am îndrăgostit, așa, pe repeat, pe viață (și pe moarte, că știți că-mi place cu drama) și cred că, dacă am supraviețuit vara asta, fără un picaj extremist cu depresia vieții, e de la ei. Ei, da, că sunt doi.
Prima e Mădălina Pavăl. Pe care o știam de la Subcarpați și îmi plăcea. Așa, la comun, că îmi place Subcarpați. Apoi a scos “oamenii se fac dor” și am urât-o visceral. Adică, pe bune.
Oamenii
se
fac
dor.
Nu, nu, vă las puțin să recitiți. Asta e ceva ce mi-ar fi plăcut să inventez eu, nu tipa asta de nicăieri. În fine, și pentru că viața e scurtă și bula e mică, am fost cumva nevoită să o cunosc și să ajung la concertele ei. Doamne, apără și păzește. Nu îmi dau seama dacă e dispusă să meargă cu mine pe stadioane, că simt că ne pun ăia șefi de galerie. E toată un plămân, o emoție, o magie și un #dor din ăla de nu îți mai vine să zici nimic după ce cântă ceva. Nimic, niciodată. N-are multe pe youtube, așa că singura șansă sunt concertele, for now, dar dacă ajungeți, nu exagerați cu aplauzele și cu bis-ul, încă nu am iertat-o pentru “oamenii se fac dor”. Mhm.
Așa. Și cum îi stă bine oricărei femei dramatice, în zodia racului prost și sensibil, disperat după lună, a ajuns în feed-ul meu acum câteva luni, acest “om la lună”, pe care l-am urât și pe el visceral, că mi-ar fi plăcut să-l inventez eu, dar am dat play, mai mult ca să am ce comenta, să văd dacă îl duce capul și să fac o memă cu el.
Și de o lună doar asta fac. Dau play. Repeat. În somn, în metrou, în pat, pe lângă pat, pe sub pat, în birou, pe lângă birou, pe sub birou. Cred că pur și simplu (bine, eu oricum că o să ajung la balamuc, adică ăsta e planul, nu acum, dar la 70 de ani și o să mor acolo, fără să știu ce mi se întâmplă) la balamuc, deci, nu că n-am mai fost, dar nu cred, adică sigur, nu există versuri mai frumoase pe lumea asta, în engleză, latină, franceză, slavonă sau limba marțienilor, decât ale omului la lună. Bine, nu vă entuziasmați, are 3 pe youtube, dar pe restul vi le pot cânta eu din concerte. Mă rog, “cânta”.
Câteva exemple, pansament de suflet, dar doar câteva că mi se pare că e ceva doar al meu și nu îmi place să împart:
–
–
–
Mhm. Nu, lăsați, m-am răzgândit, nu mai împart nimic, veniți și voi la concerte la cele două iubiri ale verii mele, dar stați mai în spate, că primul rând (al doilea și al treilea, că-mi trebuie spațiu de “dans”) e ocupat
