In mintea mea (si a lui Chris Rock), un cuplu e ca o trupa: uneori esti solist, alteori scuturi tamburina. Ce au in comun insa mai toate trupele, de la Oasis la Beatles si Andre, e ca pana la urma ego-ul, nevoia de a fi mai reflectorizat ca celalalt, duce la ruptura, oricat de sanatos ar fi tot restul.
Sloganul Carrefour, mai nou, este “Cu totii meritam tot ce este mai bun”.
Francezii niciodata n-au fost recunoscuti drept inradacinati in realism brut, dar asta nu e o idealizare cu frișcă? Zilnic auzim mesaje care ne indeamna sa tindem la mai mult, sa ne creeze inca o nevoie: mai mare, mai slim, mai permisiv, mai glumet, mai creativ, mai ieftin sau mai galben. Oriunde ai ajunge, e loc de mai bine si trebuie sa fii mereu in miscare. Ambitia asta e prezenta in scoala & job, unde competitia e atat de profund inradacinata incat indiferent ce opinie ar avea vreun om de pe un blog, realitatea va fi aceeasi si peste 50 de ani. “Daca tu ai luat 7, iar Ioana a luat 8, se putea si 8, nu, <nume copil neincurajat> ?”.
Problema pe care am vazut-o si trait-o e ce-mi place sa numesc pretentios “overspill”. Daca voua va iese sa separati ce traiti la munca de ce se intampla in relatiile semnificative, vreau sa aflu cum. Eu cred ca e atat de insesizabil sa transferi mecanisme dintr-o parte intr-alta incat te trezesti cu ele dupa ce deja exista o problema. Cine are salariul mai mare, cine are statutul mai inalt, cine lasa pe cine la birou, cine are mai putin/mult de munca, ce sediu e mai aproape de casa? Ce dracu’ legatura au astea cu relatia? De ce conteaza ca Maria dupa 4 ani castiga mai mult decat George dupa 6? De ce punem comparatie unde e loc de “+”?
Nu-s psiholog, ci doar fript. Si daca macar unuia sau uneia i se aprinde becul ca urmare a ce scriu, sigur asta ma va ajuta sa ajung in rai. Asa ca invatati de la mine: nu exista niciun alt castigator din rivalitatile astea in cuplu in afara de cotatia bursiera a Tinder. Sotia a fost numita CEO? Perfect, trimite un buchet de flori sau ia-o pe nepusa-masa la localul ala care-i place si imbratiseaz-o de 15 ori pe drum, incat sa simta ca esti primul suporter. El castiga x2 fata de tine? Diferenta aia, direct sau indirect, va ajunge la tine, iar asta nu te va face un membru inferior in relatia aia, ci tocmai unul care e apreciat pentru rolul pe care-l joaca in trupa.
Orbiti de orgoliul care ne impinge sa aratam ca avem ceva mai bun ca vecinul, punem pe persoana pe care o iubim si care ne tolereaza sau chiar imbratiseaza nenumaratele defecte, in pantofii lui. Am vazut recent o invitatie la botez care cerea RSVP, eventual “+1”. Si fix asta uităm, simbolul ala matematic. Iar aici apare ironia, fiindca toata publicitatea si tot sistemul corporatist ne indeamna la mai mult, iar reactia devine sa punem “vs” sau “-” tocmai unde e nevoie mai mare de plus.
Imi place replica unui boxeur, cred ca Tyson, ca “tactica exista doar pana primesti primul pumn in gura”. Si totusi exista batausi care nu reactioneaza instant la agresivitate, ci isi dozeaza raspunsul. E trist sa privim un cuplu drept rivali in ring, dar daca tot ajungi acolo, ai multe oportunitati sa te uiti pentru cateva secunde la situatie ca un arbitru. Macar unul are sansa sa isi asume “pierderea”, sa opreasca timpuriu bataia, sa dispara din ring. Vine natural? Pentru mine, nu, dar sper ca-s minoritar.
Hai sa nu ne batem, hai sa permitem oamenilor sa dea din gura pana se prind, constient sau nu, ca latra degeaba, ca nu isi pot agata ariciul de niciun material. Stiu, e mai simplu scris decat executat, dar daca doi oameni au hainele de copii pe ei simultan, nimic constructiv nu va iesi. Cineva trebuie sa fie ala care stie ca tot la Victoriei iese din metrou maine indiferent ce zice idiotul asta umflat in pene din stanga care uita ca este partenerul tau. Hai sa fii tu, ofera-ti speranta ca va intelege.
Sigur, nu toti au luxul de a sta in analiza si sa vina cu concluzii care nu le convin, astfel ca pentru multi teoria va ramane doar teorie. Insa mi se pare acum imposibil de contrazis o valoare umana simpla: de aproape faci mai mult bine decat de departe. Iar cand alegem sa ne luptam in statut cu prietena sau logodnicul deschidem un spatiu in care aruncam niste mizerie; or cine are chef sa-si bage apoi picioarele acolo incat sa micsoreze distanta?
Oamenii aia care nu se multumesc cu mai putin decat merita si indraznesc sa arate celuilalt ca se poate si cu plus. Iar apoi restul depinde de acela si de bursa americana.
P.S. Daca aveti chef de niste glume care spun o poveste, dati un play aici: YouTube
*** Poveste scrisă de un special guest sub protecția anonimatului 🙂