comment 0

Am fost la concert Delia și mi-am pus sclipici și întrebări

Haideți că am revenit. Nu din depresie, e acolo, bine mersi, ancorată sănătos, încercăm să o rezolvăm acum cu niște pastile naturiste, haideți să ne luăm cu toții două minute și să râdem despre asta: ha ha ha. Cum te tratezi cu turmeric și sunătoare, după 7 ani de chimicale. Este grozav. O duc grozav.

Evident, despre cu totul altceva am deschis tab-ul ăsta, ca să scriu despre Delia. Acea Delia. Acadelia. Am fost aseară la concert la ea, pentru că s-a nimerit, dar și pentru că eu o iubesc pe Delia, nici măcar nu e un guilty pleasure, e iubire sinceră, așa cum l-am iubit pe Mutu, acel Mutu. Concertul a fost cariera lui de fotbalist pusă pe muzică. Adică.

Mi-am pus sclipici pe ochi, pe haine, pe păr, pe suflet, că m-am gândit că nu poți să mergi la Delia fără sclipici pe tine. N-am avut altă soluție, decât să rad sclipiciul de pe niște pălării de circ și să mă machiez pe ochi cu el, că nu poți să mergi la Delia, ca ultima proastă, mai ales că media de vârstă a fost așa cum mă așteptam. Eu și copiii.

Vestea bună e că n-a vorbit nimeni cu dvs și cu sărumâna. Sclipiciul. Vestea proastă e că lumea era, așa cum am simțit pentru că sunt mereu înaintea vremii mele, foarte în sclipici, colorată și tânără, iar eu aveam doar niște bucăți rase din pălăriile de circ pe nas.

Și-a început. Și știam. Știam că nu cântă poezie și magie, dar, Doamne Doamne Doamne, acele versuri. M-am simțit iar îndrăgostită de Mutu, un Univers de talent, care și-a bătut joc de viața lui în toate felurile cu putință. Toate. Și înțeleg, jur, înțeleg muzica comercială, publicul țintă, versurile scurte și puține (cc Somnoroase păsărele și Vine-vine primăvara, au mai făcut și alții istorie), dar cred că poți să faci ȘI asta, dar scoți și o melodie care să conțină cuvinte. Cuvinte. Propoziții. Ba aseară, i-am și zis lui Purdel: eu îi dau mail fetei ăsteia și îi scriu niște versuri. Azi nu mi se mai pare o idee așa bună, că eu nu știu să scriu versuri și muzică și urăsc poezia din toți ficații, dar sigur-sigur sunt oameni în lumea asta mare care pot să scrie cuvinte. C U V I N T E.

Dragă Delia, tu nu mă știi pe mine și nici eu pe tine. Poate ești un om îngrozitor, vorbești urât cu chelnerii și bați puiuți de rațe și labradori pe stradă. Fine by me, că nu îmi pasă. Dar știu eu sigur că ești superartistă, ești superfrumoasă, nu că asta ar conta, ești supertalentată, iar asta ar conta. Mai cred că ai muncit enorm să ajungi aici, că muncești mult, că te-ai urcat pe sforile alea, că ai cântat live 2 ore, că ai cântat la nai, că ai vocea asta care în momentele mele proaste m-a făcut să plâng, iar asta e o veste bună, că e frumos să plângi de la muzică, mai schimbi un pic placa cu viața. Că două îmi aproape plac de la tine, Ce are ea și Aripi de vânt, adică vezi, eu chiar insist cu tine.

Doamne, Delia, mi-am pus sclipici pe ochi pentru tine și ultima oară când am făcut asta, cred că lansai Haide vino înapoi cu Nick și aveam 13 ani. Cred că e superpăcat că eu aș veni să te mai văd la concerte, măcar dacă ar fi o melodie pe care s-o trimit așa cu toată inima pe mess, s-o ascult pe repeat și să-mi zic: doamne, ce versuri! Deci, cum? Stai s-o mai înțeleg o dată.

Înainte de concert, pe lângă sclipici, care a fost highlitul zilei, am și pus la boxuța din bucătărie melodiile tale, ca să fim pregătite. Până la un moment dat, când n-am mai putut și am decis cu Purdel:
– Boss, hai s
ă ascultăm altceva, orice, că dacă mai auzim versurile Deliei, noi nu mai mergem la concert și chiar nu aveam nimic mai bun de făcut aseară.

Mai cred că poți, că poți și că vrei și tu să cânți frumos. Nu se poate să nu vrei, cine nu vrea? Cu cuvinte, adică. Poate chiar propoziții întregi legate. Între ele. Momentele dintre melodii, când ai mai vorbit liber, când le-ai zis femeilor să mănânce, că greutatea e doar un afișaj pe ecran, când ai cerut să se oprească telefoanele la o piesă (da, normal, știu că e campanie, dar uite că cineva chiar a cerut să se oprească naiba telefoanele chiar și pentru 3 minute) au fost mult peste momentele care puteau să fie chiar emoționante, puternice, cu sens, când apăreai tu pe proiecție și spuneai cu lingurița, cu vata de zahăr, cu acadelele. Sunt absolut conștientă și convinsă că oamenii care le-au scris au fost foarte minunați și pe brief, că așa faci sold out la Sala Palatului cu bilete de 400 de lei, că faci o treabă absolut grozavă pentru publicul ăsta, pentru radio Zu, pentru cariera ta, pentru imaginea ta. Chiar nu te critic, asta ar fi culmea, urăsc să critic, să îmi dau cu părerea, să judec, s-o antrenez pe Simona Halep de la un laptop și să-i spun lui Mutu că acum joacă la Chelsea și că poate să fie mare, uriaș, imens, dacă nu-și mai bagă droguri și alcool în el, măcar să aștepte să se termine antrenamentul.

Dar, na, om sunt și eu și sunt un om trist, c-am plecat cu frustrarea că am stat 2 ore lângă o artistă, care s-a ascuns după onomatopee și versuri fără mesaje. Ca și cum mă întorc în timp și am opțiunea de-a petrece 2 ore cu Picasso în atelier și el vopsește elemenții de la calorifer, că s-a crăpat vopseaua de la iarna trecută sau cu Brâncuși, care ascute creioane colorate și face rebus, în loc să-i dea cu barda, cu șpaclu, cu ce ce dau ei, sculptorii, că nu mă pricep, cu ce-a meșterit el acolo, la Coloana Infinitului. Să știi că vin și în noiembrie la anul, când mi-ar plăcea să se danseze mai mult, să ajung să-mi cumpăr sclipici adevărat și să-mi scot telefonul ca să caut versuri, să le înțeleg încă o dată, și încă o dată, și încă o dată.

P.S. Poză furată de pe interneți, cred că libertatea, că n-am scos telefonul, nu că mă laud, că vai am trăit frumos și în prezent, dar nu face poze la distanță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *