Ne măsurăm succesul în cât de mult spunem “n-am timp!”, că asta înseamnă că ești grozav și megaocupat făcând mii și miliarde de lucruri, mereu pe fugă, mereu cu oameni, mereu la evenimente, mereu cu ceva în calendar. Lumea trebuie să știe că alergi, alftel ești un greșit care nu se distrează. Mâncăm pe laptop și pe fugă. Bem cafeaua în pahare de plastic, repede-repede, că avem nevoie să ne trezim dimineața, nu să ne placă să bem cafea. Pune 6 linguri în cană, să ne bată inima tare, așa s-o mai simțim și noi în piept. Ieșim la date-uri, zici că e concurs de speed dating. Next! Plecăm din relație la prima neînțelegere. Vorbim la căști la telefon în timp ce facem altceva. Citim recenzii, ca în liceu, rezumate din cartea aia galben-muștar în loc să citim romane. Cred că am văzut 7 fime numai ieri. Într-un top pe Guardian. Suntem într-o continuă goană de n-am timp, de spune-mi repede, de convinge-mă repede, vinde-mi repede, slăbește repede, mănâncă repede, să vină pizza aia odată, n-au zis că durează doar 45 de minute, au trecut 52, ia vezi merge interfonul, mai sună o dată la ei! Totul trebuie făcut repede, mult și în galop, că pare că ăsta e succesul: să n-ai timp de nimic.
Oamenii care se plictisesc sunt ceva… n-am cuvinte. Ultimii proști. Când ți-a zis cineva ultima oară că e plictisit? Păi, nu zice nimeni, că mai circulă și poza aia pe net, că doar oamenii plictisitori se plictisesc. Nimeni nu-și pune pe Facebook că nu face nimic într-o zi. Toți facem ceva. Munte. Terasa. Interested. Bere. Teatru. Sighișoara. Parc. Acasă. Salată cu ciuperci. Poză. Blessed. Alergăm așa din situație în situație, din om în om, din casă în casă, ca să arătăm lumii ce ocupați, deci, ce mișto suntem.
Am stat în Sri Lanka. STAT. Am stat așa cu zilele până m-au uitat sfinții. Am stat așa cu mine până am ajuns la o înțelegere. Că de iubit e mult spus. Încă e departe lucrul ăsta, dar și când o să îl bifez, mi-l trec în CV, îmi fac un banner, mă duc la televizor și fac circ, fac o emisiune din aia cu telefoane în direct și burtiere cu multe !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!. Voi chiar vă iubiți? Așa, sincer, când stați voi cu voi? Doamne, cât vă invidiez, deși știu eu că nu e bine să invidiezi, că trebuie să fii bun și să împarți magie și orez cu lapte pe stradă, dar eu chiar asta simt, că mă enervează și că îi invidiez de mor pe oamenii care se iubesc, pentru că mi se pare pe cât de imposibil, pe atât de minunat să ajungi în punctul ăsta. Cred că asta e adevărata Nirvana a lui Buddha, fericirea supremă, miracolul vieții. Să faci un copil? Ok, e magic și asta, dar oricine poate să facă sex fără prezervativ, dar să te iubești? OMAIGAD. Să te uiți la tine și să găsești numai motive să te placi, să-ți mulțumești, să te răsfeți, să te porți frumos cu tine. Doamne, ce greu. Nu știu dacă mi se pare ceva mai imposibil pe lumea asta. Dați-mi să pilotez un avion, că în două ore reușesc eu să-l decolez, dar să-mi dau două motive să mă plac? Ya rite, de parcă am timp de prostiile astea, ia să văd pe Insta ce inimi mai împart, că uite ce story frumos la apus.
Am deviat, în fine, na, nu e ca și cum acum mă citiți prima oară, ce voiam să vă zic de fapt, e despre revelația cu “nu am timp”. M-am întors de la capătul lumii și mi-am scos mess de pe telefon, pentru că nici nu mai am un telefon care să suporte tehnologia, dar și Facebook mă obosește teribil. Nu că mă obosește. Mă frustrează.
TOATĂ LUMEA face lucruri și eu nu fac nimic. Am zile în care nu mă văd decât cu femeile de la sală, intru, dau bună ziua, mor, mă schimb și plec. Îmi vine să-mi închid Facebookul like mâine, dar sunt om de comunicare, futu-i, și asta înseamnă că trebuie să fiu acolo, să bifez, să văd trenduri, să vorbesc, să dau like, să primesc like, să văd cine îmi plătește luna asta lumina și cafeaua aia (v-am zis că torn cu punga în ibric, beau multă), deci să vadă lumea câte știu eu să fac, să scriu, să gândesc. Este oribil de frustrant, mai ales că toată viața m-am identificat cu Greta nu doarme niciodată, dă mailuri. Greta n-a mai mâncat de 6 zile. A gândit. Greta nu a mai ajuns acasă din mai. A dormit la birou. Greta nu sărbătorește Crăciunul. Face ppt-uri. Ce viață, ce exemplu, ce excelență!
Dar zilele astea stau. Stau și mă uit. Ca o ciudată. Cred că ăsta e termenul. Doamne, câte lucruri faceți, obosesc numai să dau scroll. Mă apucă pandaliile că vreau să fac și eu, dar mental încă mă simt la capătul lumii, unde nu galopează nimeni, unde pică lumina și internetul, și apa calda și nu trebuie să faci nimic. Doar să nu mori și să nu umbli teleleu noaptea pe afară. Mental simt că nu m-am întors și stau departe de oameni și de galop. Experimentez și treaba asta cu mine fără pastile, mă simt ca o bombă cu ceas, nu știi când sunt o încântare să vorbim sau când mă apucă plânsul din neant și încep iar cu dramele, bezna, hai să ne suim pe bloc să ne aruncăm împreună, așa că nu fiți triști, ba chiar fiți fericiți că nu dați de mine zilele astea. Că poate dați de voi și-mi scrieți când vă plictisiți, să ne vedem, dar nu concerte, teatre, oameni, selfieuri. Să ne vedem să nu facem nimic împreună, doar să stăm așa ca proștii, să vorbim tâmpenii, tampeniile alea despre care nimeni nu ține conferințe, și worksopuri, și cursuri, și, și, și.
