Gret.ro

M-am facut una cu patul. Sunt 6 zile de cand nu m-am ridicat din el. Si 6 nopti care se simt ca dracu’. Am clacat si am luat toate somniferele pe care le aveam in casa. Acum o saptamana.

Sunt intr-un hotel comunist din Tulcea si fumez o tigara. Compulsiv. Si ma gandesc cum sa invat iar sa merg. Un picior in fata, unul in spate. Si apoi ele fac schimb.

Mai intai imi place senzatia. Nu e prima oara cand termin toate sedativele din casa intr-o secunda. Probabil ca nici ultima. Le iau cu vin, sa isi faca efectul mai repede. E o caldura calda care ma ia in brate ca un om pe care nu l-am mai vazut de mult. Ma simt neodihnita de ani de zile si e cel mai dulce somn pe care il constientizez. Nu vreau sa mor, vreau doar sa dorm. Mult. Sa ma trezesc poate in iarna cand nu mai stie nimeni de mine, cand nu mai stiu nici eu de mine, ca m-am facut una cu patul.

Pe miercuri am inceput sa imi dau seama. Batai in usa. Bulevardul urla, telefonul ma inghite, peretii sunt mici si eu nu mai am loc in mine. Ma aproape trezesc si citesc mesajele, vad apelurile, numar like-urile, ma sufoc.

E ziua de terapie, ii resping Danielei si ii scriu un Whatsapp: Sunt la pat, nu vin. Insista, e tot typing, imi spune ca ma asteapta pana la 8.40 la birou. Ma uit cu scarba la telefon, ma uit cu scarba in oglinda, ma uit cu scarba la boala asta handicapata. Mori, depresie, mori!

De joi incep sa misc. Dar in pat, de pe o parte pe alta. Ma salveaza vecinele mele Jeni si Oana. Imi dau de mancare si imi dau de iubire. Purdel vine noaptea val-vartej. “Offff, ce-ai facut, boss?”. Nu stiu, nu stiu, nu stiu.

Mai rau e ca nu stiu ce fac.
Nu stiu.
Nu stiu.
Nu stiu.

Ma pupa si imi cere sa fiu cuminte, ea pleaca din tara un pic si nu mai poate sa vin sa fumam o tigara si sa nu stim ce sa facem cu noi. Mi se strange sufletul in lacrimi, ma iubeste atat de mult copilul asta, iar eu nu merit. Sunt urata.

E vineri si oamenii se bucura ca e vineri. Pentru mine e ziua 4 de luni. Am ramas intr-o luni nesfarsita si nu stiu sa ma mai desprind de patul asta. Ma spal, in sfarsit. Ma spal de 5 ori, de 3 ori pe cap, de parca rahatul asta de boala se duce cu sapun.

Sunt pierduta cum nu am mai fost de mult. Nu ma asteptam, doar iau tratamentul, sunt cuminte, ies din casa, beau flat white, fac terapie, ma duc la concerte si nu ar trebui sa mai loveasca mizeria asta sinistra.

Sunt o lasa, care n-a parasit patul 6 zile. Nici azi nu as fi facut-o, daca nu ii aduceam pe ai mei in Delta. Desi cred ca ei m-au adus pe mine. Ma enerveaza viata asta. Nu stiu de la boala sau nu, dar nu o mai suport. Nu mai suport nimic, nici telefonul asta cu taste mici care ma incurca la scris, nic hotelul asta care a miroase a lavanda si a tigari.

Trăim de la un salariu la altul. Mergem la dentist doar când ne doare. Strângem pentru vacanța aia de vară. Aia. Plecăm cu oferte și promoții în city-break-uri. Pornim aerul condiționat doar când chiar nu se mai poate respira în casă. 30 de minute, pe urmă mai luăm o pauză. Ne luăm haine la salariu. Alegem între facturi și un weekend în Vamă. Câștigă Enelul de obicei. Mergem la coafor de trei ori pe an. Orice nuntă ne taie tot cheful de viață. Așteptăm să scadă tariful la Uber sau, asta e, o luăm pe jos.

Trăim constant între nevoia de bani și nevoia de libertate. Avem nevoie de bani ca să fim liberi, dar pentru ei muncim suficient de mult ca să nu mai avem timp să fim liberi. Banii n-or putea cumpăra fericirea, dar libertatea da, iar pentru mine ele sunt sinonime.

“Stai să-mi intre banii si vedem”, e răspunsul țării ăsteia la orice mică dorință. Nu ceva major. Nici măcar un control la stomatolog, cine are bani de dat pe 2 carii, așa, pe nepusă masă? Trebuie să treacă două luni măcar, să pui un ban pentru dintele ăla care te doare. Trebuie să îți iei de acum bilet la Zaz pe 1 aprilie la Madrid. Prin noiembrie să rezolvi avionul. Prin februarie, cazarea. Iar martie s-o ții sub control, să ai bani de cheltuit acolo.

Banii ne omoară spontaneitatea. Nu poți să fii spontan când ești sărac. Nu poți să te urci vinerea în mașină și să zici hai până în Vamă, după ce te-ai decis pe la prânz. E spre final de lună, nu aveai asta prevăzut în buget. Asta adică 2 zile în Vamă, nu în Barcelona.

Mașina e o investiție în plus. O să te enerveze și nenorocitul ăla de brăduleț mirositor când n-o să ai bani. O să renunți la rochița aia pentru bobițele pisicii pe luna asta. De făcut copil mi se pare imposibil. Nu în țara asta, nu în felul ăsta, nu în programul ăsta, nu în ritmul ăsta.

Mă gândesc că mi-am ratat viața dacă la bătrânețe o să trăiesc din pensie. Mă înfioară gândul că sunt șanse mari să se întâmple asta cu noi. Nu mai apucăm noi pensia, e gluma preferată a noastră, dar e mai mult o speranță decât o glumă. Nu punem ban pe ban ca să ne asigurăm o bătrânețe decentă, pentru că nu îi avem. Nu ne gândim la viitor, pentru că ne sperie. Pe bună dreptate.

Și mai frică mi-e că o să am timpul ăsta pe care îl cer acum, la bătrânețe. C-o să pot să fiu în fiecare zi la ora 15:00 pe afară, la cafea, cu traista pe umar, cu tatuajele ridate și c-un ruj roșu cum nu m-am dat toate tinerețile mele. Dar dintr-o pensie nu poți bea mai mult de 2 flat white-uri pe lună.

Sper sa fiti voi mai curajosi decat mine. Sper sa luptati voi ca mine zilele astea. Eu am cedat fara ca macar sa zic: “Stai, stai sa vorbim inainte sa ma iei cu tine fara iesire, stai macar pret de o tigara!”. Sper sa facem cumva sa nu ne mai ferim si sa ne rusinam de tristetile astea inimaginabile din cap. Eu nu ma mai rusinez, dar nici nu le pot diseca, pur si simplu le inteleg. Si nu le mai vreau. Sper azi la 15:00 sa mancati ceva bun, la masa, cu tacamuri adevarate sau sa beti un flat white pe afara. E prima zi de luni din toamna, s-o incepem in lume, cu oamenii aia dragi care se uita la voi de parca sunteti cei mai frumosi de pe pamant si va intreaba cu duiosie, nu cu prejudecati: “Offf, ce-ai facut, boss?”.