Povestea primului COLOR din Teleorman :)

Am 5 ani, mama nu citește toate replicile, mai ales alea deochiate la Dallas sau când se plictisește și mai sare peste cuvinte. O șochez într-o seară când mă ofer eu să citesc pentru toată familia. M-a învățat tataie literele.

Ăsta e H de la Hagi. Mare, mare fotbalist, tataie. Cel mai mare! Apropo de M. Maradona. A de la Argentina, e prima din alfabet. Baggio, Baresi. Italia, dar ajungem și acolo.

N-am ureche muzicală, Mirela, sora mea, face vioară, că așa a făcut și mama. Bunicii din partea mameicântă. Eu ioc. Nu știi dacă fredonez eu ceva sau repară tata ceva cu bormașina. Așa că nu sunt încurajată să mă exprim muzical, dar „Un’estate Italiana” sună atâââât de bine, că încep și ai mei să creadă că poate am ceva-ceva ureche. Spoiler alert. N-am.

Suntem uitate în sătucul ăsta uitat și el de lume din Teleorman. Socetu. E vara lui 1990. Eu am 5 ani, Mirela aproape 7. Iubim să ne petrecem vacanțele aici. Mamaia și tataia sunt minunați, ne fac toate poftele și dormim în cea mai frumoasă cameră a casei, de când ne știm. Mă rog, nu ne știm de mult, dar să știți că și la 5, respectiv, 7 ani, viața nu e ușoară.

Ajungem la Socetu, în camera noastră e un televizor. Nou. COLOR! Ne dăm seama că e mare șmecherie, că rând pe rând vin sătenii să-l vadă. E primul televizor color din comună, nu doar din sat! Tataie e secretar de primărie, mamaia e bibliotecară. Nu avem bani cine știe ce, dar avem televizor. COLOR! Tataie l-a cumpărat special pentru Mondialul ăsta. Ce naibii e Mondialul ăsta? Nici Mirela nu știe sigur. Cam ca la gimnastică, sport din ăsta serios, dat pe televizor, dar numai că e doar cu bărbați și cu o minge și cu bere. Tataie bea bere și înjură cu „muma-n c*r”, înjurătură imediat urmată de:

– Minicăăăăăăă, te aud fetele!

Asta ar fi mamaia. Și Minică tataie.

Ne suuuuperbucurăm și noi c-avem color și nu oriunde, ci chiar la noi în cameră. Nu prindem niciun alt post, nu avem și din ăla video, cum îi zice, de care au alți copii, ca să vedem fime cu bătăi, dar avem COLOR și el e la noi în cameră.

Și începe.
Începe Mondialul din ‘90.

Mamaia insistă să dormim în altă cameră, că seara se adună tot satul, unchi și vecini, prieteni și Vergi, verișorul nostru venit cu taică-său, de vârstă cu noi (el, nu taică-său) să vedem meciurile de fotbal la color.

Doamne, ferește, facem un circ! Cum să pierdem toată distracția și să nu fim acolo, în miezul acțiunii? Ne ținem tari pe poziții și nu ne mutăm nicăieri.

Nu înțelegem mult din fotbal, ar fi o minciună să zic altceva. Ne place mult melodia asta. Și, Doamne, ne place mult atmosfera din casă!

Se râde, se pun mâinile în cap, se laudă jucători, prindem din mers „uite ce eleganță! Nici nu se uită când lovește balonul!”, se bea bere, se spun povești, se fac multe fursecuri și negrese pentru mine și Mirela, s-avem ce ronțăi și noi la meci, avem voie să stăm până târziu. Dar mai ales se văd ochii lui tataie. Nu pot să-i uit. Sclipesc. A drag. Și a mândrie. Și a fericire. Că adună tot satul să vadă pentru prima oară un meci de fotbal în culori. Așa arată fericirea, ca ochii lui tataie, îmi zic. Încă o caut 🙂

Nu îmi aduc aminte goluri și cine știe ce nume de atunci. Golul lui Balint cu Argentina l-am văzut mare fiind. Despre cât de tari am fost că am făcut egal cu Maradona, pe care l-am trimis pe locul 3 atunci, în 90, la fel, m-am prins mare fiind. Dar îmi aduc aminte perfect emoțiile, gustul negreselor cu multă cremă de cacao pe deasupra și fără cocos, că Mirela nu-l suporta. Râsetele din cameră. Înjurăturile îngghițite și chicotelile noastre la „… muma-n c*r!”.

Despre asta e fotbalul. Despre asta a fost și o să fie mereu fotbalul. Despre ce adună în jurul lui. Despre prieteni care se văd să se tachineze, să-și pună mâinile în cap, să strige, să urle, să cânte, să aibă superstiții penibile în zi de meci, să scape de-acasă, să ne adune pe toți în jurul unui televizor. Color, de preferat 🙂

Am crescut mare, am văzut mii de meciuri, am făcut pneumonii pe stadioane, am scris despre ele, am făcut promouri, am băut bere și am mâncat pizza, ne-am strâns la mine sau în oraș, la prieteni sau la stadion. Am plâns, Doamne, cât am plâns. Am râs, Doamne, cât am râs. Am făcut poze și am filmat. Dar ca în vara aia, la color, niciodată nu m-am mai simțit.

Pentru că atunci știam că ne lipsesc culorile ca să vedem fotbalul așa cum merită el să fie văzut. Cu scântei, cu detalii, cu cântec și râsete sincere, ale oamenilor veniți de pe câmp, să-și trăiască fericirea în culori. Acum ne lipsește fotbalul și nu doar că nu mai avem culori, dar se vede cu purici și cu mult negru. Încă un Mondial gri pentru România, dar dacă s-a putut ca după 6 luni de la Revoluție, într-un sat uitat de lume în Teleorman și după 20 de ani pentru națională, să ne uităm la fotbal în culori, o să se mai poată și pentru noi, în viața asta.