Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, că mă uitam cu tataie. El îmi povestea despre Zidane și Dobrin, urla de pe scaun când doar apărea Hagi și scria cu creionul în caiete dictando echipele de la turnee și rezultatele. Dar tenisul l-a trăit singur, de pe scaunul lui de lângă sobă, în camera cu “colorul”. Televizorul. Nu am înțeles niciodată de ce tace.
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, iar azi am avut nevoie să mi se explice iar și iar seturile, tie-break-urile. Dar la final aveam broboane de piele de găină și n-am mai avut de enorm de mult timp. Medicația sub care sunt nu mă lasă să fac broboane și să-mi înnebunească inima. Totul bătea regulamentar ca un EKG plictisit. Până azi.
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, dar cred că pentru că mi-e frică de el. E un sport al singuraticilor, ești tu cu tine, n-ai portar pe care să dai vina și deciziile arbitrilor nu sunt niciodată interpretabile. E un sport pe care îl interiorizezi, nu-l exteriorizezi.
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, poate pentru că îmi place să vorbesc urât, să cânt, să sar, să mor și să îmi placă felul în care se mișcă scaunul de sub mine. Dacă se rupe, eu arunc cu el în teren! Știu, nu e frumos, dar mai dă-i în (*^( mea și p-ăștia de la Steaua!
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, cred că pentru faptul că nu mă face să spun că-s mândră că sunt româncă. Ce prostie! Păi, ce-am făcut noi pentru Halep de n-o asumăm? Nimic. E ea cu ea, cu lupta ei, cu munca ei, cu demonii ei. Am fost șocată când a cântat azi imnul României la final. Nu știam că se cântă și-n tenis. Și ce mișto, se cântă doar pentru învingători, nu la început, când ne pregătim cu naționala să mai îngropăm un meci. RIP, fotbal!
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, poate pentru că ăsta nu e un sport, e iubire (LOVE, așa e, nu?), iar azi când Simona a urcat în tribune eram sigură că se duce la părinții ei și antrenor. Tenisul e ceva foarte intim, e între oameni, e între “ai mei”, e pentru ai mei. Și mie nu mi-a plăcut niciodată intimitatea, căci rămân eu cu mine, iar asta nu e bine.
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, cred că oamenii ăia care stau jos, de fapt, mă enervează. Și îmbrăcați frumos și aranjați, fără să se urce pe garduri. Dar azi s-a urcat Simona. Sunt superficială, dar ăsta a fost cel mai frumos moment din lume. Cu Simona pe garduri, urcând în tribune. Or fi fost și mingi lovite cu efect, și rever, și strategie. Dar Simona urcată azi pe garduri mi-a făcut pielea broboane și cred că pastilele n-au mai avut niciun cuvânt de spus. Cred că sunt ani de când n-am mai simțit asta.
Nu știu de ce nu mi-a plăcut tenisul, dar azi m-am îndrăgostit de sportul ăsta al singuraticilor. Și de broboanele mele. Am ajuns acasă și-mi bate inima ca tâmpita, ca atunci când ești singur și-ți bate cineva la ușă la 3 dimineața. E Simona, urcată pe garduri. Sau e tataie, de acolo sus, care scoate tacticos caietul lui dictando și scrie c-un scris impecabil: SIMONA HALEP, CAMPIOANA LUMII, 9 iunie 2018, așa cum scria pe spatele pozelor cu mine mică, la zilele de naștere sau te miri ce seara dansantă în curte, cu Irina Loghin și-n miros de Regina Nopții.
Să mai scrii despre tenis! 🙂