Gret.ro

Eu cred că dacă aveam placă de păr în liceu, aveam și prieteni. Și-o viață mai ușoară.

Dacă aș da timpul înapoi, aș retrăi liceul, dar cu mintea de acum, că nimic nu mi s-a părut mai îngrozitor pe lumea decât liceul. Bacul. Admiterea. Mai visez câteodată că dau iar bacul sau vreun examen de admitere și efectiv nu pot să deal-uiesc cu emoțiile alea negative nici în somn. Îmi vine să plâng și acum, când scriu.

Aveam ZERO prieteni în liceu. Z E R O. Eram fantoma aia din filmele cu adolescenți, care putea să moară și lângă tine că n-o remarcai. Nu-mi plăcea nici mie de ei, nici lor de mine, dracu știe de ce, dar cred că dacă aveam placă de păr, situația ar fi stat altfel. Eu nu știu efectiv cum trăiam fără placă de păr. Îmi doream să plec din Alexandria și să ia foc orașul ăla, să nu mai aud de el niciodată. Și acum mă duc rar spre niciodată și mi se strânge inima când trec prin fața liceului. De ce naiba n-am fost și eu curajoasă?

Iar clasa a12-a a fost groaznică. Moartea. Nu știu prin ce emoții ați trecut voi, dar mie mi se părea final de lume, de viață, chin și focurile iadului. Să stai să-nveți mereu cu frica că n-o să iei notă mare care să te ajute apoi la facultate. Nu că-nvățam. Plângeam, mă dureau capul, burta, inima, oasele și învățam tot, nonstop. Nu făceam nimic altceva. Nu râdeam, nu vorbeam, nu mergeam nici des la școală, suna mama și inventa fel și fel de boli. Săraca, nu le inventa chiar de la zero, se uita la mine, mă dezintegram pur și simplu în timp ce mergeam. De ură și de durere. Doamne, cât am urât liceul.

În 14 ani de când l-am terminat și cunosc oameni din Alexandria, absolut toți au dubii că sunt de acolo. Cu unii am fost chiar și în clasă :)) Efectiv, nimeni nu mă știe, nu existam. Doamne, ce l-aș face acum din nou, cu mintea asta și cu placa de păr, să mă duc relaxată, caldă și mișto să râd cu oamenii. Să le vorbesc de mine, de viață, de beții. De câte lucruri cu adevărat important o să ni se întâmple, nu vreo ascultare la fizică. De câti bărbați o să cunoaștem, nu să plângem pentru cine știe ce dramoletă inventată cu golănașul liceului. De cum e viața asta de fapt, nu prostia din liceu, care pe mine m-a distrus irecuperabil.

În fine, mă iertați, BAC-ul ăsta mi-a adus aminte de cea mai urâtă perioadă din viața mea. Cred că, jur!, cred că eu am inventat depresia. În 2003, acolo, în Alexandria pe strada Dunării.

So. Altă era ideea. Mi-am adus aminte la română, prima probă la scris, că mi-a picat singurul roman despre care habar n-aveam, nu-l citisem, îl detestam doar pentru că există, nu știu de ce. Și cum învățasem eu pentru BAC absolut tot, dracului, învățam pentru Bac de la 11 ani, ce zic eu aici, de când am învățat să fac bastonașe. Mai puțin ION.

Eu n-am putut cu Ion, numai când auzeam că e cu pământul, chemarea pământului, când eu tot ce voiam să fug din Alexandria, din fața pământului și s-ajung boemă la București, printre oameni și agitație, printre țigăncile lui Eliade, printre depresiile lui Cioran, eu n-am putut să mă ating de Ion nici măcar așa, în cărțulia aia mică de comentarii. HABAR NU AM NICI ACUM CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ION. În afară de-o chemare. A pământului! Hăhăhă.

Well. Și-mi pică Ion. Normal. Nu știu ce sânge rece am avut, în mod normal, muream acolo în sală. Dar m-am liniștit, am întrebat pe cineva să-mi spună și mie, atât, doar numele de acolo din roman. Atât am scos de la ei. Voiam doar nume. Că-n afară de, well, Ion, care era în tilu, canci. Nimic. Nada. Zero. Am mai auzit de Florica și încă una, că era ceva cu pământul. Am uitat al doilea nume între timp. Am ieșit lac din sala, am bătut complet, total și într-un mod absurd câmpii despre Ion, dragostea de pământ și cele două femei din viața lui. Știu doar că la un moment dat nu mai puteam, dădusem tot ce-aveam din mine și am început să scriu despre my truly love al lui Rebreanu, Bologa din Pădurea Spânzuraților. Doar așa, să știe că-l iubesc și trebuia să-l menționez.

Când s-au afișat notele, m-am superliniștit. Știam că dacă am reușit să bat câmpii 6-7 pagini A4 despre ceva ce nu aveam habar, îmi găsisem, ca Ion și eu, adevărata menire în viață. Să scriu. Luasem 10 curat.

Băi, cât iubesc să scriu! Aproape ca pe placa de păr. Cu ioni.