Gret.ro

Azi m-am trezit în pomi cu capul, foarte în pomi și am făcut ceva ce mi-am tot zis c-o să fac când mă trezesc în pomi. Nu, nu să-mi iau și mai multe salopete și nici să plâng în baie și să-mi treacă prin cap o mie de gânduri de cum îmi închid telefonul și nu mai vorbesc cu nimeni niciodată și dorm până în martie la anul și nu merit nici să ies din casă azi (deși am făcut-o și p-asta), dar să recitesc comentariile de la articolul depresiv. Sunt sute, sute, sute și prin mesaje private și sunt foarte, foarte terapeutice. De ajutor. Recomandări. Povești. Mărturisiri.

Vă recomand să le citiți. Am selectat doar câteva, foarte câteva și foarte random, căci îmi plac multe. Toate. Chiar și cele care mă trimit la preoți. Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa, cum scrie și pe dulapul de pantofi care mă primește primul când ajung acasă. Citiți-le, ascultați-le poveștile și luați ce vreți din fiecare.

Also, m-am superdecis. Să facem ceva. Nu știu ce. Ba știu ce. Să facem un grup. Dar n-o să-i zicem grup de suport, e foarte blamat de societate. O să-i găsesc un nume și un concept atât de frumos și chit că sunt eu cu barmanul, o să mă țin de asta. O să fie o seară de povești, după muncă, după caz, după chip, după lacrimi. Nu cu depresivii, ci cu noi, colegii de viață. Așa mi-a zis Alin într-un mesaj. Colegi de viață. Asta suntem. Revin. Am și multe mailuri și întrebări. Multe dureroase. Multe de tot. Nu am răspunsuri, am terminat și emoticoanele :(, și offfurile și Doamne, ce facem? Dar le analizăm împreună. Undeva. Într-o seară de povești, între noi, colegi de viață.

Revin.

Vă las cu câteva mesaje de la colegii mei, ai noștri.
Dar și mai multe aici, toate aici, superbe aici.
Și o poză cu albastru de mare.

---

Reea

Fratilor, dupa ce am citit publicarea si comentariile am devenit fericita. Suna nebuneste, nu? De ce? 1.sunt departe, dar imi creste inima sa vad ce oameni inteligenti si profunzi avem in tara si va vad asa pe toti care ati scris. 2.eu cred ca e nevoie sa facem un grup, sa schinbam impresii, pareri, cred ca ar fi interesant. Unde vreti voi pe facebook (desi il detest), pe yahoo. Eu vreau sa am discutii cu oameni ca voi, desi stiu ca suntem foarre diferiti, am avea cu siguranta ce discuta si ce invata unii de la altii. 🙂 multumesc autoarei articolului, cum s-a spus, ai un talent fantastic, inteligenta si am si ras uneori cu tot dramatismul din spate, pe care l-am resimtit.Olga,multumesc pt shareul de youtube, omul ala are multa dreptate si a spus niste cuvinte cu putere de viata. ‘Alienatul’ (mi-ar placea sa iti stiu numele), m-a cutremurat ce ai scris si am atatea de invatat de la tine/dvs. Ce om minunat si ce oameni minunati aici. Am dedcoperit linkul asta pe facebook, la o prietena. Si, in final, o sa transmit si umila mea parere. Cu mentiunea ca, printre toate lecturile rapide printre commenturi, Greta e si ea o dulce :). Deci revin cu commentul meu umil

Reea

Commentul promis:
‘Ok, o sa ii scriu si ei. E adevarat, e cea mai perversa si generalizata boala. Insa, ptr mine, explicatia e f clara. Sa ne gandim la bunici si parintii nostri, care sunt aproape cronologic de noi. Au suferit de depresie? Poate, dar nu au stat blocati in stările respective. De ce? Simplu:au luptat cu propria conditie, si-au asumat alegerile, bune si rele si.. Cel mai important:nu au facut numai ce au vrut ei. Adica, sa mai faci si ce trebuie (ce stii ca e bine ptr tine, chiar daca nu iti place, gen, sa inveti si sa ai un program). Vointa omului, tampita, deviata, fantezista si imbuibata mai mult decat oricand cu minciuni de catre media via internet/smarphone (adica bani si distracție si un creier care suna a gol, numai bun sa fie spalat cu toate tipurile se ‘dero’). Ca sa te trezesti intr-o zi fata in fata cu superficialul majoritatii prieteniilor, cu multe asteptari proaste si doar cu singura adevarata prietenie:Dumnezeu si familia. Depresia e cand dai fata in fata cu tine si nu pori sa stai in prezenta ta pentru ca te-ai pustiit alergand dupa idei si oameni, fara sa cauti cine esti si de ce ai tu nevoie. Si nu, nu pastilele o inving, ci pleaca de la alimentatie, sport, respiratie, dar, MAI ALES, sa te rogi la Dumnezeu, sa te silesti, in toata sila ta, sa o faci. Daca nu ai cuvinte, sunt carti. Medicamentul vine ‘pe nesimtite’. Momentele de depresie, singurul mod in care sunt benefice este acela de a le primi cu acceptare, nu cu revolta si dezamagire. Accept ca am gresit si sigur am facut multe lucruri care nu merg, care nu erau bune, desi, culmea, poate au fost apropiati care m-au avertizat. Concesiile fata de propria persoana doar ca sa ii ajuti pe altii-cand tie iti faci rau, deci ala numai ajutor nu e-sunt otrava si sinucidere, in viata fiind. Deci, deratizarea si despaducherea propriei persoane. Nu e usor, dar e cel mai sigur tratament. Si omorârea revoltei din noi.’

---

Lexa

Ce bine îmi pare că am dat peste articolul asta! Și peste voi toți! In ultimul timp am început să vb foarte deschis despre depresia mea..cei din jur nu accepta prea bine asta..adik simt că par ciudată. Că par nebuna in ochii unora pt că sunt depresiva. Mi a fost foarte greu sa trec peste stări de panica,anxietate, frica de absolut orice! De la ieșitul din casa sa iau o pâine până la rămasul singură acasă..am avut un an plin de amețeli și câteva luni in care n am atins cu piciorul podeaua pt că efectiv nu puteam sa mă dau jos din pat și să fac ceva..in care mă gândeam că tot ce fac e in zadar,e degeaba..că oricum nu contează ..simțeam că mă obosesc până și gesturile mici ..gen îmbrăcat, spălat..cam atunci am luat decizia sa merg la psiholog. După ce am fct enspe mii de analize și m a vzt și un psihiatru care m ar fi îmbuibat cu pastilute..am decis sa merg la psiholog și am avut marele noroc sa găsesc pe cineva care sa se muleze pe mine așa cum am avut nevoie..am scăpat de panica,de durerea aia instalată in fiecare oscior..știu că nu voi fi vindecata niciodată..doar cat sa fiu funcțională..numai că nu mai vreau asta..sa fiu doar funcțională..acum vreau mai mult. Vreau să nu mai stau ca tampita mereu să despic firu n 100..vreau sa văd și lucrurile frumoase. Am și zile bune,dar sunt atât de puține încât nici nu le pun la socoteală.. și asta cu…tu ești cel mai puternic om pe care l cunosc..mi s a acrit..o aud destul de des..și da,poate că sunt Intr un fel din moment ce am ajuns in punctul ăsta al vieții mele și sunt inca vie..Însă mereu îmi vine să spun..și ce ați vrea?? Să mă catar in copaci și să urlu pt că nu mai pot?? Mereu fugi de compătimirea celorlalți..poate tocmai din cauza asta suntem plini de viață, haioși..plus că ești destul de trist cu tine..vrei măcar pt câteva momente să uiți că ești așa..sa umpli măcar sufletul celorlalți cu puțin soare

---

Sorin

Sunt nou pe aici și nu știu dacă mă e ok sau nu dar nu mai pot. Înnebunesc, nu știu cui sa cer ajutor ,am incercat dar parca nimeni nu mă bagă în seamă ..recunosc am avut 2 tentative de suicid (din una am scăpat la limita) și mă trezesc in miez de noapte și doar la asta mă gândesc și știu că am nevoie de ajutor dar nu știu unde să-l caut ,unde să-l găsesc. Toți vor bani ,bani pe care eu nu ii am și îmi e frică, frica de ce as putea face.
I need help !!!

---

Magdalena

Am dat peste acest articol pe pagina de facebook a unei prietene . Am postat acolo un comentariu cu experienta mea, pe care m-am gandit apoi sa il postez si aici poate ii e de folos cuiva.

“…sunt de acord cu pozitia ta, iti inteleg si frustrarea relativ la pozitia oamenilor fata de aceasta boala a sufletului si a secolului, pentru ca “am fost si eu acolo” si pentru ca m-am izbit de toate aceste conceptii si abordari care se dovedesc a fi dead end-uri. Am avut lungi perioade de depresie, in care nici nu realizam ca sunt in depresie ci doar traiam experienta de a dormi minim 12 ore pe zi pt a putea functiona cat de cat (depresia se poate manifesta fie prin insomnie fie prin hipersomnie). Si da, e dureros cand ceilalti, si mai ales tu insuti, te judeci si iti pui diverse etichete si incepi o lupta pe viata si pe moarte, efectiv, cu ceea ce consideri a fi dusmanul tau incrancenat. Abia dupa multi ani de cautari si incercari a diverse terapii si abordari (dintre care cele mai horor sunt cele bazate pe “gandirea pozitiva”, pt simplul motiv ca din starea in care esti pur si simplu nu ai acces la acea energie si mai ales pt ca reprezinta doar un mecanism de negare a realitatii. (eu nu neg beneficiile acestei abordari, pe care le consider reale si fezabile, dar NU cand sunt folosite pt a fugi de realitate). Realitatea este ca te simti rau, ca esti extrem nefericit si ca suferi, iar pasul esential care trebuie facut daca aceasta este realitatea ta, este exact opusul a ceea ce pretind teoriile gandirii pozitive, si anume ca e timpul sa te uiti exact catre groapa de kkt in care te alfi si nu sa continui sa il indesi sub pres. Poti sa continui zece ani sa afirmi ca esti fericit si ca viata e roz fiindca exista o parte a ta care se va opune cu tarie si nu va crede niciun un cuvant din acele afirmatii, pt simplul motiv ca pt acea parte a ta, ele nu sunt adevarate. Am descoperit ca asta este problema fundamentala care duce la depresie-suntem in continua rezistenta, negare si neacceptare a acelor parti din noi care sufera. Pur si simplu nu vrem sa le vedem, nu vrem sa stim de ele si aceasta rezistenta provoaca intreaga suferinta. Ele se lupta sa iasa la lumina, noi ne luptam sa le bagam sub pres. Si, conform cu Jung, parintele “shadow-work-ului”, “what you rezist, perists!!”) am ajuns la concluzia ca nu mi-a mai ramas nimic altceva de facut decat sa ma cufund efectiv in cele parti “intunecate” ale sufletului si sa vad ce va fi. Da, e un act de mare curaj si stiu ca atunci cand vezi doar intuneric in jurul tau din cauza suferintei si depresiei, exact acest curaj pare ca iti lipseste, si tocmai acel intuneric iti pare ca e ultimul lucru de care ai mai avea nevoie, in mod ironic este primul pas spre mai bine. Nu vreau sa intru aici in detalii tehnice despre CUM faci asta {dupa ce am dat peste aceasta abordare, pe care insista multi intelepti, ex Richard Rudd in “Cheile genelor” (ca sa dau cel mai elocvent exemplu, fiind o lucrare scrisa recent, de o mare profunzime), bine-nteles ca a venit urmatoarea provocare: am inteles CE trebuie sa fac, da nu stiu CUM}, pt ca acest CUM e o alta mare discutie (desi e relativ simplu), deoarece e total contrar a ceea ce am fost noi invatati (si inca mai suntem) sa facem – sa negam in diverse moduri sau ne invinovatim in diverse feluri pt ca consideram ceea ce simtim ca fiind gresit. Deci, ceva trebuie ca e gresit cu noi! Concluzie care nu poate decat sa iti adanceasca starea. Apoi, dupa cum ne spun multi pozitivisti, incepem sa facem afirmatii pozitive pe care am dori sa le credem fiindca “ce frumoasa ar fi viata daca s-ar implini aceste afirmatii”, dar pe care nu le credem, pentru evidentul motiv ca sfideaza realitatea in care ne aflam, si astfel acestea nu se materializeaza in viata noastra, ceea ce duce la o si mai mare frustrare, si mai mare nefericire, si mai multa lipsa de speranta ca va putea fi vreodata bine si pt noi. Si uite asa se creeaza, se mentine si se adanceste cercul vicios al suferintei si lipsei de speranta, care in final duce la depresie.
Pun mai jos un citat dintr-un articol al unuia dintre oamenii care pe mine m-au ajutat enorm sa ies din cercurile mele vicioase printr-o abordare care, cel putin pt mine cea de acum cativa ani, a fost surprinzatoare si care a constituit punctul meu de cotitura.
“Lucrurile făcute din dragoste pentru „sinele suferind” de la acest punct înainte, trebuie să fie făcute pentru și în numele „sinele suferind” si nu în opoziție cu el. Opoziția față de „sinele suferind” este cea care garantează suferința. Este opoziția față de „sinele suferind” care alimentează iluzia în loc de iluminare.

Când simțim durerea, aceasta ne atrage atenția sa ne concentrăm pe ceea ce are nevoie de prezența noastra. Acesta este motivul real pentru care suferința a fost principala ușă de iluminare pentru atât de multe mii de ani. Prezența conștiinței tale transformă suferința în trezire. Durerea ne avertizează unde suntem în afara alinierii. Este un aspect crucial al vindecării. Ea ne avertizează asupra aspectelor din noi înșine care trebuie readuse în aliniere și integrate astfel încât să putem deveni întregi.” Teal Swan

Aici aveti linkul catre intregul articol https://tealswan.com/resources/articles/the-pain-principal-r231/

---

Alin

Frate stiu ca ai zis no ted talks. DAR, ai un pic de rabdare numai doua secunde si citeste. Doctorul asta vorbeste pe baza a 80000 de scanari pe creieri (nu stiu cum se cheama banuiesc ca electrocardiograme ar fi traducerea?). El a descoperit ca de exemplu doua boli diferite de creier pot avea simptome absolut identice si ca din aceasta cauza prescriptia de catre psihiatri a medicamentelor gresite este des intalnita si poate avea efecte dezastroase avand in vedere un creier care deja are un dezechilibru chimic. Practic ce face el este revolutionar si recomanda ca la orice diagnostic al bolilor de creier sa fie musai insotit de o analiza amanuntita a zonelor active din creier prin scanare computerizata. Stiu ca e greu sa-i spui cuiva care sufera de depresie sa se deschida la solutii noi pentru ca in natura depresiei te face sa te inchizi si sa simti ca nu exista nici o cale. Dar incearca sa faci un efort si asculta prezentarea asta, cred ca te va surprinde : http://bit.ly/2hj6kVR Daca din intamplare nu merge linkul sau nu ma lasa sa-l postez din cauza filtrelor de spam cauta pe youtube : “The most important lesson from 83,000 brain scans” are 15 min. Primele minute sunt asa mai de introducere. Mai face anumite trucuri de prezentator probabil ca sa para mai appealing ca prezentare si sa mentina atentia publicului(ceea ce reuseste) dar per ansamblu ca si informatie e f valoroasa prezentarea.

---

Alex

Cand faci bine celor din jur, si esti preocupat de altii, nu mai esti absorbit de propria persoana si nu mai esti consumat in gandire de ideea suicidului sau depresia. Cand sti ca esti folositor si util unei comunitati, sau celor din jur..nici nu ai ganduri din astea.

Recomand cartea “Omul in cautarea sensului vietii” de Victor Frankl – un tip ce a supravietuit Holocaustului…si a gasit implinire, plenitudine, fericire.
Exista si o sursă pentru semnificatie, scop si satisfactia vietii.

Insa aceasta nu se gaseste la psihoterapeuti, nici la guru gen Boca sau pomohaci, nici la lideri de marketing sau consumeristi…nici la fanaticii religiosi…ci la oamenii simplii care practica..prezenta lui Dumnezeu peste toate imprejurarile si circumstantele vietii.

CU respect, un coleg..de viata.

---

Luca

Din toate cercetările mele (ca am eu obsesia asta ca trebuie sa înțeleg înainte sa cred) nu toate depresiile sunt la fel.
Sunt cele pe care le moștenești genetic și sunt cele care sunt “triggered” de un eveniment sau situație traumatizantă. Mai exista și genul de depresie cauzată de un dezechilibru chimic fără o trauma externa (anumite medicamente spre exemplu) și conform cercetărilor credibile existente, fiecare tip de depresie raspunde la tratament in mod diferit. Adică degeaba tratezi trauma cu medicație exclusiv fără sa adresezi cauza psihologică cu “talking treatment”.
Eu sunt norocoasa care suferă de depresie pentru ca am moștenit-o de la bunica și de la mama. In adolescență făceau mișto prietenii de mine ca mă dădeam “emo” și trăiam intr-o melancolie constantă, lamentandu-mă de inutilitatea și lipsa de semnificație a vieții. Pe bune ca nu, dar la paișpe ani cui sa-i explici că tu stai seara de seara in camera ta și te gândești in ce loc (geografic) să-ți tai venele ca să nu te găsească mă-ta pe jos in baie că, deh, n-are rost s-o traumatizezi și pe ea.
Medicamentele sunt hit or miss. Mă frustrează enorm limita la care este medicina in prezent in ceea ce privește studiul creierului uman. Știm foarte puțin despre cum funcționează și de ce unele medicamente au efect dar altele nu.
Plus ca dacă nu ai un medic competent care să-ți spună că in primele doua sau trei săptămâni va fi mai rău înainte sa fie mai bine și că asta e normal, ai belit proverbialul caras. Deoarece, ce nu înțelege majoritatea lumii e că, de fapt creierul depresivului e un ticălos jegos (și cocalar muist) care te face sa crezi, efectiv și sută la sută, că viața nu are nici un rost, să trăiești e o tortură inutilă și cei care cred altceva sunt niște fraieri naivi și imbecili. Noi știm care e adevarul, nu?
Când nu sunt intr-o fază depresivă mi se pare că, da, normal că tot ce trebuie sa faci e să vrei să fii fericit și să vizualizezi oceane albastre și păsărele și curcubee și totul va fi ok. Absolut de acord cu ideea că ești stăpânul emoțiilor tale și că poți să simți numai și numai feerie Zen dacă te concentrezi suficient de mult.
Dar mâine ticălosul de creier decide că s-a terminat cu distracția și hai să recunoaștem adevarul adevărat care e că totul e inutil. Noi toți nu vom mai exista peste câțiva ani și nimic nu are sens oricum. Pam-pam.

In timp m-am auto-educat sa încerc sa ignor mesajele trimise de creierul ticălos. Uneori îmi spun asta în gând dar alteori cu voce tare sau dacă e chiar grav scriu pe hârtie (sau pe email după caz): senzația asta va trece, nu te sinucide chiar acum ca nu e chiar atât de rău (ba da este, zice creierul) și te vei simți mai bine mâine. Trust me.
Pana acum a funcționat tactica asta. Dar nu sunt absolut convinsă ca o sa țină forever. Rămâne de văzut.
PS: nimeni in jurul meu nu bănuiește cu ce mă lupt eu in fiecare zi. Prietenii mei mă considera cea mai distractivă persoana (sau, mă rog, una din cele mai distractive persoane) și de cele câteva ori când am încercat sa le explic ca de fapt sunt mereu la un pas jumate de a-mi lua gâtul au crezut ca e o gluma buna pentru ca “tu ești cea mai puternica persoana pe care o cunosc”. Bleah.
Deci da. Sunt de acord cu tot ceea ce ai scris. Dar in același timp nu cred ca o persoana care nu a trecut prin asta poate sa-și imagineze cum e. La fel cum, dacă n-ai văzut sau simțit apă pana acum, nu ai cum sa ți-o imaginezi ca experiență, doar ca frânturi de senzații.
Hang in there.