Și cu capul, și cu corpul. Am obosit, mă, am obosit eu cu mine, vorba unui prieten “Da’ tu mereu ești la cură!”
Bine, acum CHIAR sunt, c-a fost o iarnă grea, cu depresie din aia despre care n-o să vă povestesc azi în detaliu, că prea am băut de depresia asta, dar treaba asta cu mâncarea chiar e o problemă când ești prost și depresiv (întreb pentru o prietenă).
Promovăm toate formele corpului și ne păcălim că e ok s-arăți oricum, că you’re not the body you have, dar toate credem în secret că trebuie să slăbim, că un pic de burta e cea mai mare rușine a omenirii, că modelul perfect de corp e ăla din afişele Victoria’s secret și nimic nu e în regulă niciodată cu noi. Again, nu vorbesc eu în numele tuturor femeilor de pe lumea asta, dar mă văd pe mine, sunt sigură (sau măcar sper!) că și voi vă chinuiți în viața asta.
Noi nu mai avem nicio șansă să fim bine, dar fetițele noastre cred că da. Slavă Cerului, Soarelui şi Rucolei, că moda anorexică a trecut, acum e bine să fii slabă, dar e acceptat să fii și “normală”, poate chiar o să ajungem să credem și treaba asta că orice corp e ok şi că nu asta ne face să fim fericite. Eu una nu am nicio șansă. Știu una bună. Îmi place să fiu slabă și oricum altcumva e o calamitate.
Mi-am făcut niște curaj să scriu asta. Dar, na, nu e ca și cum am alt stil decât ăsta de-a shareui orice îmi trece prin cap, deși nu mă avantajează niciodată.
Deci. Studiu de caz. Eu. Și poza asta de pe internet.
M-a suuuuuperîntristat poza asta. Mi-am dat seama câte fetițe se văd fix așa. Și câte femei. Și apoi eu! Că nu-s nici fetiță, nici femeie, nu știu ce dracului sunt, dar nu e ok. Vorbesc cu o terapeută care mi-e prietenă despre asta, random la cafea. Random, da? Wink.
Ea face terapie cu oamenii care își taie stomacul, sunt cumva obligați să vină la ea înainte și după, ca să intre în operație. O rog să-mi povestească. Îmi spune că poți să slăbești până la 10% din greutatea corpului tău (normal, sănătos, fără diete și înfometare) și că pe urmă îți tai stomacul. Sunt eu dementă, dar asta n-aș face niciodată, nu de asta întreb, dar sunt curioasă.
– Dar oamenii ăștia au alte probleme, știi, nu greutatea, de la cap pornesc toate, îi spun EU UNUI TERAPEUT. EU!
– Da, normal, cred că dacă-s slabi sau dacă recurg la asta, viața lor se schimbă.
– Și se schimbă?
– Înlocuiesc dependența de mâncare cu alta. De alcool, de exemplu. Sunt cazuri și deloc puține în care vin a doua oară la micșorare de stomac.
– Cum plm naibii?
– Pentru că nu e de ajuns doar să tai și în rest să continui la fel cu mâncarea, cu dependența asta.
– Și tu ce le zici?
– Nu prea apuc să le zic că vin doar obligați și pe urmă nu mai trec. Dar le recomand terapia și rezolvarea problemelor, de la cap pleacă toate.
Da’ mie îmi zici? Of. Aș înnebuni să am o fetiță să o văd chinuindu-se anorexică doar să se simtă acceptată. Îmi dau seama prin ce-au trecut ai mei când eu foarte, dar foarte copil fiind am decis să nu mai mănânc pâine și să beau sucuri, în condițiile în care și acum la mine acasă se consumă cam 3 pâini la o masă, dejun sau cină sau uatever.
Nu știu care e soluția. Mâncat sănătos, știu. Și sport. Dar dacă ați ajuns până acum cu cititul, știți și voi că mâncarea e cel mai la îndemână drog când ți-e greu. Și la toți ni-i greu. Rumenă și frumoasă nu există. NU EXISTĂ. Și nu mă plâng, aș fi mincinoasă să fac asta, dar să știți că nu contează că ai 45, 20 sau 70 sau 100 de kilograme, dacă tu te simți grasă. Suferința e la fel. Așa. Ce voiam eu să-mi spun mie cu voce tare e că am luat 14 kilograme cu depresia de iarnă-primăvară.
Și d-aia sunt la cură. Vorba unui prieten “Da’ tu mereu ești la cură!”. Numai că acum CHIAR sunt. Dar sper că la una de cap, nu doar de burtă 🙂
Eu nu sunt femeie. Asta cred că este Singura mea certitudine. Chiar mai mult decât alelalte ciudate, dacă exist sau nu, ori dacă știu ce fac (!), sau parafrazând un clasic în viață, dacă știu cum sunt. Ori, care este Calea mea în Viață?!
Nimeni nu știe cum este! (!!!)
Chiar dacă ne privim de nenumărate ori pe zi în oglindă, ori în “oglinzile” celor din jur, care judecă mai mereu, prea des, doar după tiparele “conveniențelor” umane.
Este doar o iluzie, o percepție indusă mai mult (doar !) de prejudecățile sociale istorice și actuale. Băgate cu forța “cunoașterii” și a nevoii de acceptare socială. Un șantaj.
Acceptarea în mușuroi.
Doar asta este, în accepțiunea mea, explicația Modei. Încercând să fim deosebiți, originali, copiem ceea ce ni se pare original, deosebit. Și ajungem în turmă! Iar cei care sunt cu adevărat originali, out-of-the-box, sunt excomunicați rapid. Fără drept de apel. Sunt “strugurii sunt acri”, sunt exemplul greu de priceput, de acceptat, de urmat. Incomozii. Ciudații. Nerdșii buni de bullying. Doar până când ideile lor originale sunt universal acceptate. Ori când conturile lor ajung la zillions dollars. Adică “gen” Einstein, ori Zuckerberg. Atunci devin Noua Modă.
Și ne întoarcem la Modă. La mimetismul social. La turmă! Nici măcar la mușuroi.
Mimetismul natural are ca singur scop evitarea prădătorilor. Supraviețuirea. Fără aroganță.
Mimetismul uman, “Moda” de oricare fel, este simbolul perfect al narcisismului, arivismului și decrepitudinii umane. Plin de aroganță.
Anyway, că iar o lungesc, impardonabil de lung și stufos.
Eu nu sunt femeie. Deși e la modă lately ca și bărbații să arate ca perechea Barbie-ei, Ken, acum metrosexual sau hipster-lumberjack, niciodată nu am înțeles ori acceptat moda aspectului fizic, în special în privința kilogramelor. Remember perioada Rubens, în care femeile cu “forme pline” erau adulate.
În părerea mea ar trebui acceptate doar normele privitoare la sănătate.
Acum tiparele plastice-false sunt la modă. Nu degeaba se mai numește chirurgie plastică, nu doar estetică. Estetică, nu reparatorie. Căci am ajuns să fie mai important să “reparăm” după tipare “estetice”, mai mult decât să reparăm o “buză de iepure” la copii, mai ales la cei dezavantajați de “soartă”, ori a celor care, uitați de Big Boss, au malformații, ori au suferit accidente, arsuri, boli genetice (unde intră și cancerul ȘI RĂZBOIUL!). Dar, deloc ca un cadou, asta Suntem!
Am obosit să fiu slab!
Tema de aici cred că este mult mai vastă. Cu bifurcații și reverberații. Nu că aș minimiza, prin lipsă de empatie, “problema” feminină a kilogramelor în plus! Ori în minus. Deloc.
Aceleași tipare, însă, sunt prezente și la bărbați. Mai rău, și la copii!
Eu, de exemplu, m-am săturat să fiu considerat “slab”, ca bărbat și ca om. Doar fiindcă nu sunt înalt, ori cu pătrățele pe abdomen, ori cu funcție înaltă și/sau cu cont “gras”! Căci asta este singura “grăsime” acceptată social. În turmă.
Bărbații trebuie să fie “puternici”, să fie provideri, vânători, cuceritori, duri!
Bărbații NU AU VOIE SĂ PLÂNGĂ! Ori să fie sensibili, empatici, delicați… Ete, shit! Pe românește, rahat cu perje. E de *****! (Steluțele sunt wildcards de înlocuit la discreție).
Viața, cred eu, pornește de la cap. Poetic sună frumos “din inimă”. Wake-up call! Este doar un mușchi! Sună frumos, poetic, dar este TOT o prejudecată!
Totul pornește de la cap!
Cap care este zăpăcit al dr… naibii de rău de Prejudecăți!
Femeia nu trebuie să fie slabă, ori cu sânii ca niște ugere din plastic și buzele ca o vulvă orizontală, ori lately “independentă și puternică”! Wth (what the heck, din politețe) ce este femeia “puternică și independentă”?!
Totul pornește de la cap. Și, mai ales, de la cum alegem să-l folosim. Nu știu exact cum ar trebui să-l folosim. Că:
“Nimeni nu știe ce face!”
și
“Nimeni nu știe cum este!”
Știu doar că nu ar trebui să acceptăm subjugarea socială absurdă.
Știu doar că ar trebui să ne găsim Vocea Ființei noastre Interioare.
Știu doar că este singura noastră șansă de a ajunge la nemurire prin împlinire…
Viața nu este o Prejudecată.
Viața este o Magie. O poezie magică.
Viața este, ar trebui să fie ca în “MASH”, “Forrest Gump”, “The Green Mile”, “The Thin Red Line”, “Patch Adams”, “What Dreams May Come”… Ori ca în scrierile Gretei.
Deloc ușoară, dar Magică! Dar, ca un “dar”, un cadou. Nu ca un supliciu prejudecat-predestinat.
Iar dacă include și o Mare, prietenii cu oameni buni, niște cafea bună (ori niște ouzo !) băută cu ei sub strigătul pescărușilor iscoditori care îngână niște valuri bipolare pe nisipuri secretoase… That is Life! Vorba formației Opus din 80’s, Life is Life…
Da, # metoo am obosit să fiu slab!