Când eram mică-mică, am citit Shakespeare fără să înțeleg o iotă. Bine, nici acum nu m-ar duce capul la mult mai mult, dar atunci chiar m-a stricat rău de tot. Mamaia era bibliotecară și aducea acasă ce cărți putea și ea, eu copil neieișit la joacă și refugiat în casă, citeam orice.
Nu eram vreun copil genial (că, na, uitați-vă la mine acum), dar alternativa era să ies afară la joacă și uram din toți ficații toți copiii, de la primul verișor până la ultimul, inclusiv pe Mirela, sora mea, care se juca cu copiii ăștia. N-aveam nici cine știe ce jucării, îmi plăcea să mă joc cu păpușile (și să le fac haine noi, fuste cloș, dar să nu le cos eu, iar pe Mirela sau pe mama le șantajam emotional, dar nu chiar în fiecare zi, c-aveau și ele viața lor) nici televizor, tablete sau altele ca acum, așa că trebuia să fac ceva cu mine cu tot timpul ăsta petrecut la țară, pe la 5-6-7 ani.
Nu cred, nu știu, dar nu cred c-a zis Shakespeare asta, că știu c-am căutat mare fiind, dar eu am reținut atunci o singură idee de la el. Că în viață iubești o data și gata, pe urmă ești condamnat pe viață să rămâni singur și prost, să bifezi relații fără să simți nimic, nada, zero și totul e o Apocalipsă emoțională pe urmă.
Nu știu dacă d-asta, dar n-am avut iubit până la 18 ani. Că-l așteptam pe el, fără să știu asta. M-am ascuns și mare fiind în cărți și în casă și am colegi de liceu care nu bagă mâna în foc că au fost cu mine în clasă. Eram o fantomă. La facultate, el a venit, a plecat și bine c-a plecat, că mare tăntăloaică am fost, dar așa suntem toți când ne îndrăgostim ca proștii, haideți să nu insistăm, c-o să ne doară pe toți și e luni, ne doare și așa.
Azi e ziua Shakespeare sau cam așa ceva și mi-am adus aminte de ce prostii mi-a băgat în cap când eram mică. Multă vreme l-am urât și l-am băgat în față. Scuze, nu te pot iubi, că nu mă lasă Will. Hai, te rog eu, fă un efort și ia un taxi, diminețile în doi sunt pentru alții, nu pentru noi doi. Ca în memeul ăsta:
În ultima vreme mi-am aproape revenit. Nu mai cred că iubirea se întâmplă doar o dată. Nu mai cred că iubirea se întâmplă punct! Glumesc. Cred că e ok să iubești cât vrei, ce vrei, pe cine vrei. I-aș călca pe cap p-ăștia cu Coaliția p***i, mă enervează oamenii care decid ei pentru alții pe cine să iubească, cât să trăiască, cum să trăiască. Între ăștia cu Coaliția și teroriștii nu e mare diferență. Iubirea e în mii de forme și de aplicații, whatever works, ce mă enervează oamenii care judecă și care sunt oripilați că ai putea intra pe Tinder, omg, dar cum, eu niciodată n-aș. I don’t care, ce n-ai face tu niciodată.
Aveam o discuție la un moment dat cu Purdelul cel Minunat despre cât de mult ești gata să lași de la tine, să treci peste ce credeai că știi, că ești pentru cineva despre ca nici nu știi c-ar putea fi, dar dacă nu încerci de unde știi. Și a zis asta a mea ceva foarte deștept, așa, random, la o țigară pe trepte la Steam:
– Băi, eu mi-am călcat pe principii pentru când am crezut că poate el e. Și mi se pare ok. Îți ești dator ție să-ncerci să fii fericit.
Scopul scuză mijloacele. Every fucking time. Scuze, dar așa e. De fapt, fără scuze. Nu doar în relații, dragoste, ci în viața ta. Să fii fericit. N-am călcat niciodată pe cadavre nici eu, nici ea (suntem două tolomace care se uită la ceas la 11:11 și-și dau mesaje, până la urmă) ca să fim bine, dar niște picioare tot am rupt în drum spre. Mai intri și cu talpa înainte când în față ai poarta goală și îți asumi, speri să nu te vadă arbitrul sau să închidă ochii. Oricum, până la urmă tu iei “roșu”, victima ia uralele.
