Visul oricărui suporter și coșmarul oricărei mame. Bună, numele e Greta, am fost la sute de meciuri, finale de Europa League și Realul meu în UCL, dar în weekend am fost la cel mai tare meci din viața mea. Rapidul nu se pune. Rapid e Rapid. Dar Steaua Roșie – Partizan este, Doamne, cum este!
Îl știam de pe youtube. Așa ne-am cunoscut. Eu copil mic și amețit, mereu am avut o slăbiciune pentru peluză și mi-au plăcut mai mult băieții răi cu steaguri decât ăia cu crampoane. Iar la Crvena Zvezda – Partizan trebuie să ajungi măcar o dată în viață. Dacă mai ajung și pe fratele lui mai mare din Brazilia – Maracana, cred că o să fiu ok în viața asta. Și în Grecia, că și acolo mă uită sfinții cu youtube-ul deschis. Dar. Revenim.
Pe puncte, să mă organizez mai ușor la cap. Plus că n-am dormit de 5 zile, pentru că Belgradul e atât de frumos, că nu doar că m-a ținut trează acolo, dar mă ține și aici. Știți pe cineva care știe pe cineva care știe pe cineva să facă angajări în Belgrad? M-aș muta acolo mâine. MÂINE.
Băi, Steaua Roșie n-a ieșit la încălzire. Nu înțeleg, poate chiar explică cineva misterul. Am intrat cu o oră mai devreme la stadion, vă zic sigur, nu halucinez. Oaspeții au ieșit, nu aveam cum să-i ratez, c-au ieșit în cor de strigături și huiduieli, cum îi stă bine echipei oaspete când joacă în deplasare. Dar Zvezda deloc. Nici pic. Au ieșit de la vestiare odată cu arbitri, când a început meciul.
1. Teoria mea este una probabil foarte greșită, dar e singura, ceea ce îi dă foarte multă valoare. A fost show în peluză când să-nceapă meciul, cu fumigene și meciul a început după vreo 4-5 minute. Timp în care, jucătorii de la Crvena Zvezda au pasat între ei. Atât. Asta a fost încălzirea lor. Spre disperarea mea, urcată pe garduri, rugându-i să facă măcar o fandare, să stea în planșă, ceva, orice, că nu e normal.
2. Pare-mi-se că toatăăăăă lumeeeaa e pe yoga mode, ceva de speriat, cu chakre, zen, d-astea. O fi o nouă metodă să-și facă stretchingul la vestiar și fotbaliștii, că nu pricep. Oricum au bătut cu 2-1, au fost peste Partizan, nimeni nu și-a rupt nimic, chiar le-o fi prins bine c-au stat în poziția lotus și a coada șoricelului cu chakra la vedere.
3. Doamne, ce-au făcut nebunii. Am stat la tribuna 1 (și încă o ciudățenie, tribuna a doua era aproape goală, dar am o teorie și pentru asta, deși e și mai greșită decât prima, but again, e singura, așa că bare with me: bătea foarte tare soarele pe tribuna a doua și probabil sârbii au preferat să se înghesuie la tribuna 1 mai degrabă, plus că pusesem și eu un check in de pe drum, din boemul Drobeta Tr. Severin, deci probabil știau că vin). Revenim. De fapt, ăsta poate să fie un punct separat. Deeee ceeee a fost aproape gol la tribuna 2?
3S, ca la telefoane. Încă mă doare gâtul, m-am uitat ca la tenis la meciul ăsta. Dintr-o peluză în alta. Zvezda a aprins fumigene și torțe cam o dată la 5 minute. Sunt aproape sigură că în Europa în momentul ăsta rezerva e puțin avariată. Le-au cumpărat sârbii pe toate sâmbătă.
4. Partizan a fost lovely. Știu, da, dați cu pietre că sunt fată și zic de Grobari că au fost lovely, dar așa au fost! :)) Au stat divizați în 3 sectoare, de la stânga la dreapta Zabranjeni (Forbidden) care au scos telefoanele la un moment dat și au aprins lanternele. Ca la proteste, nu sunt fana luminițelor ăstora și cred că lanterna trebuie folosită în viață doar când citeși contoarele cu apă, dar cumva i-am înțeles, s-au descurcat cu ce-au putut. No torțe, no fun. Apoi Grobari, cea mai cunoscută grupare și la dreapta, pe lângă tribuna 1 – cei mai noi Vandal Boys, Young Boys și câțiva din Peluza Sud (unde-s majoritate la Grobari), după ce s-au certat între ei.
Mi-a părut rău că n-au stat împreună, s-ar fi auzit foarte tare dacă strigau împreună, dar m-am consolat cu torțele lor aprinse. Galbene, marcă întregistrată. Chiar că lovely :)) Au scos și ei destul de multe pentru o galerie care vine în deplasare la rivala de moarte. Au încercat iar să facă focul (pe bune, chiar să-l facă, uite ca aici) în peluză pe Maracana, dar de data asta pompierii venau în trupă extinsă de sus, nu ma stăteau doar pe gazon și n-au reușit decât niște focuri răzlețe.
Au zburat scaune și oameni pe lângă mine și un pic a lipsit să intru pe teren. Asta a lipsit ca meciul ăsta să fie perfect. N-am intrat niciodată pe teren și-am fost atât de aproape. Pentru că, again, de neînțeles. Să vă povestesc.
5. La tribuna I mai erau și niște fani ai lui Partizan. Repet. La tribuna 1. În jur de 200, dacă estimez eu bine. Și de obicei sunt bună la estimat, mai puțin bugete când sunt reduceri la salopete și o iau razna. Aaaanyyywaaay. Deci 200. Infiltrați, stăteau aproape de ăia mici și noi de la peluza lui Partizan și cu noi la tribună. Despărțiți de restul oamenilor de la tribuna 1 de vreo 20 de jandarmi. DOUĂZECI. De 7-8.000 de fani ca mine și ca sârbii. Adică răi.
Și toată repriza am stat cu ochii și pe ei. Nu înțelegeam nici asta. Ofcors. S-a întâmplat ceea ce mă așteptam eu și probabil toată planeta, numai restul de jandarmi – mii, zeci de mii! nu. Un penis din baloane plimbat de la peluza Zvezda până la tribuna 1 și dus la oficială apoi înspre galeria lui Partizan. Ofcors că ăștia au înnebunit, au rupt cordonul (șoc, da) și au aruncat unii în alții cu scaune și torțe. Au fost câteva minute de măcel, jandarmii au scos niște femei și copii, eu tare mă imaginam intrată pe teren dacă rupeau și cei de la peluză cordonul și veneau peste. Am văzut restul meciului de pe margine, de unde erau dâre de sânge pe tot cimentul ăla, de la capete sparte.
Glumesc, mama! Inventez, de fapt s-a aruncat cu lalele înspre jandarmi și ultrașii cu liliac proaspăt înflorit. Ți-ai luat pastilele de inimă azi? Nu? Ia-le.
Doamne, cât am scris. Acum văd. Mă opresc, deși atât de frumos a fost, că simt că pot să scriu o carte numai despre asta. Până mâine. Am deja și titlul.
În drumul spre stadion, taximetristul nu vorbea engleza, dar a reușit să ne spună să avem grijă în limbajul universal al fotbalului: și-a luat mâinile de pe volan, și-a lovit pumn în pumn și ne-a zis:
– Derby Boom-Boom!
P.S. Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum arată Belgradul când Partizan și Crvena Zvezda joacă amândouă acasă, dar am făcut eu asta pentru voi. Uite așa arată. Stadioanele lor sunt despărțite doar de un… parc!
Material scris pentru Giova aka ionalexandru.ro
Am citit abia acum jumătate din articol, după două zile (și nopți) de la publicarea lui. Mai mult ar fi fost prea mult. Pentru mine, cel din insulă. Dar, asta later.
Nu înțeleg. Este contra-intuitiv pentru logica mea. Adică, for short, că eu oricum nu pot gândi ori scrie, ori “Boss păzește” vorbi ceva short, că d-aia am și întârziat livrarea mea pe micuța noastră planetă d-un albastru-chinuit (vb. lui Carl Sagan în Pale Blue Dot) cu două săptămâni plus câteva zeci de ore bune (rele) de travaliu, în urma căruia am pornit călătoria cu picioarele înainte, de parcă aș fi intuit ce mă aștepta frumușel la coada livrărilor din statisticile natalo-sociologice, cum un articol mai mult ca perfect, ca pleonasmul gramatical care mă zgârie mereu pe creieri, despre fotbal, despre sufletul unui microbist, care mai este și o EA, din nou dublu-contra-intuitiv (sociologic, dar fără logică), are 0 share după două (2!) ZILE de la publicare!
Uof, short pe d***u, naiba eufemismicizat așa cum societatea românească retrogradă cere, a fost atât de “short” că nici eu nu mai știu de unde a pornit. De la întârzierea nașterii mele?
Uof, nu. Desigur, nu! Ce ar avea venirea mea pe lume cu fotbalul?! Cu atât mai puțin cu articolul Gretei, cel de aici despre fotbal, care este despre suflet mai mult decât despre fotbal. Dar are. Are al dr… naibii de mult.
Și mă rupe nedumerirea, din nou, de cum contra-intuitiv articolul de față despre fotbal are 0 share după două (2!) zile, față de articolele despre depresie, ori despre copilărie, sau despre viață… Intuitiv mă așteptam să fie sky-rocketing share-ul articolului despre fotbal… Neah, m-am înșelat din nou, singur. Mai greu de suportat decât dacă m-ar fi înșelat cineva. Revin. Cu greu.
Ideea mea din start, confuză desigur, era că m-am născut pe o insulă. Ideea de comentariu era confuză, nu nașterea. Deși, cum spuneam, și nașterea a fost confuză. Și tot ce a urmat.
Anyway, ideea era că pe acea insulă, în care am apărut cu greu și întârziere mindfulness, în care am copilărit comunist într-un mediu capitalist, cu Pepsi și Beatles și Police și Genesis și Nektar și Demis și Nana și Abba și Bee Gees și Cireșarii (!) și Star Trek și alte tentații interzise în țară, țară care nu era atunci țara mea, și nici acum nu este, mai mult decât atunci nu era, exista fotbal.
Dar eu eram într-o colivie de aur. Aur pe dracu. Oops, sorry, pe naiba. Era o colivie de plumb. Toxică. Comunistă. Nimeni nu mi-a insuflat treaba cu fotbalul. Nimeni. Cu nimic altceva, de fapt, dar revin totuși la subiect. Cu greu. De plumb. Și cu exces de virgule. Și de și.
Pe acea insulă fotbalul adevărat exista, în pofida comunismului din țară și din ambasadă.
Așa cum fotbalul exista, cu multe piedici comuniste, și în țară. Remember Rapid, Sportul, Steaua adevărată, pre-becaliană.
Principalele echipe din insulă erau Omonia și Apoel. Similare cu Steaua și Dinamo din țară, despre care eu nu știam multe, dar simțeam. Simțeam țara și prin ele. Desigur, țineam cu Omonia-Nicosia. Echipa Armatei. Omonia înseamnă în greacă concordie.
Și am revenit în țară. Și am văzut cruda realitate. Din toate. Și am încetat să mai țin cu orice. Cu nimic. Nu eram nici măcar o legumă. Măcar o legumă ține cu ceva. Cu pământul. Eu nu aveam un pământ. Aveam doar Carl Sagan și al lui Cosmos, și alții asemenea. Star Trek. Adică eram aerian. Cosmic. Eteric. Realitatea mea nu era pământeană. “Legea străzii” era un univers necunoscut. Oricare. Mai ales cel comunist. Atât de trist, atât de gri.
Am încetat să mai cred, în orice. Orice. Chiar.
Și a venit 1986. Steaua. Aia adevărată. Pre-becaliană. Și am reînceput să cred. Nu doar în fotbal. În viață. Dar și am reînceput să fumez. Shit… La bine și la rău. Asta cred eu că-i definiția fumatului. Înspre rău, mai mult. Adică hai să ne otrăvim lent, dacă tot ne otrăvește rapid viața. Că “rapid” este bun doar la Rapid, zic eu… Am deviat again.
Anii au trecut, așa cum au ei obiceiul. Să treacă. Rapid. Așa cum a trecut și Rapidul. Așa a trecut și timpul meu.
A venit și “Revoluția”. M-am implicat, naiv. M-am trezit după mulți ani. Rapid. Fără Rapid, fără Steaua, fără Omonia, fără încredere, fără speranțe, fără trecut, fără viitor. Iar am deviat.
Ideea era despre articolul Gretei, nu despre viața mea, căci ce legătură ar putea avea?! Dar au. Una. Una și bună. Una despre viață. Una despre motivația internă a vieții. Despre acel “quelque chose” pe care mulți încearcă să-l definească, reușind parțial. Revin, totuși.
Am citit jumătate din articol. Nu am putut mai mult. Toată copilăria mi s-a revărsat. Abia acum am înțeles semnificația sportului, de la luptele dintre capii armatelor în beligeranță, pentru evitarea vărsării de sânge, la luptele actuale în sport, chiar și în fotbal, cu toate meschinăriile umane implicate.
Uneori, de multe ori, și în bine, sportul, chiar și fotbalul, trezesc și creează conștiințe. Ori stări de bine. Prin exemplu, ori prin afiliere.
Prin pasiune. Pasiune pașnică. Pasiune depășitoare de războaie crude, criminale.
Sportul, chiar și fotbalul care cuprinde uneori violențe verbale ori fizice între suporteri, este o debușare perfectă pentru înclinația belicoasă a ființei Homo Sapiens. Este o cale atât de frumoasă spre înțelegere prin competiție. Este evitarea războiului crud. Este o șansă la bunătate. Mai mult decât Unesco și ONU la un loc… Revin.
Zilele trecute Noua-Veche Steaua a pierdut meciul cu Vechiul-Nou Rapid. Aș fi vrut să câștige Steaua. Că Steaua și Omonia, remember. Dar, un “dar” ca un cadou, m-am bucurat de victoria Rapidului. Că sunt mulți suporteri vitregiți. Greta știe.
Am reînceput să cred. În viață. În bun-simț. Acum și în fotbal. Căci este mai mult decât o Pietricică albastru-chinuit, mai mult decât un chin succesiv-obligatoriu, mai mult decât un cumul de piedici, unele aparent insurmontabile fizic ori psihic.
Viața este despre pasiune. Mai ales când pasiunea este înspre ceva bun. Mai ales când este exprimată și din suflet dar și frumos.
Așa cum scrie gândurile Greta. Da. Scrie gânduri. Greta nu scrie litere. Nu apasă taste. Apasă gânduri. Scrie suflete. Uneori le salvează. Ca un telefon în miez de noapte de la un prieten care vrea să evadeze din depresia vieții, spre o mare. Și Greta răspunde. Nu doar la telefon, dar pleacă în pijamale cu amicul la valurile bipolare din Vama Veche.
Uneori, prea des, un psihopat încearcă cu obstinență, să taie aripile. Cu jigniri grave. Deși uman e de speriat, trans-uman a continuat lupta ei cu griul vieții. Mai știu eu pe cineva care a așternut gânduri frumoase despre viață deși era în hăul urâțeniei umanității impuse de un psihopat ajuns la putere. Anne Frank. A cărei Jurnal ar trebui să-l citească toți.
Fără o analogie directă între Anne și Greta, între fotbal și Greta, eu cred că toți ar trebui să citească gândurile ei. Ba cu analogie. De ce nu?!
Eu am reînceput să cred în viață, acum și să înțeleg fotbalul, că să înțelegi viața este inutil, dar măcar să înțelegem fotbalul, competiția pașnică… Oricare pasiune este bună, dacă este spre bine.
Cu acest sofism, închei, căci iar am comis. Comentariul mai lung decât articolul. Dar, consider că toți cei care apreciem gândurile scrise aici ar trebui să share-uim și să comentăm, desigur nu interminabil așa cum fac eu uneori.
Anyway, mulțumesc again-again-again Greta!
Trăiască și Înflorească Scumpa Noastră Patrie, (așa cum ziceau vremurile triste apuse) … patrie numită (și) Rapid!