Bine, sunt multe, dar ăsta îmi vine cap că e făcut recent. Aproape recent. După o provocare lansată de Adrian Georgescu Jr.
Acum un an jumate, cam așa. Toamna. M-am întâlnit la sală cu cel mai plecat de acasă om de pe planetă, Anca Precup și între 2 fandări și “Doamne, murim!” nu mai știu cum am ajuns exact să ne facem program să mergem la teatru seara. Nu orice fel de teatru, Dibuk, premierea, în limba idiș.
N-aveam bilet sau ceva, dar am zis că ne descurcăm noi, cum să nu mergi la un teatru în limba idiș, mai ales că juca / joacă și Vlad Logigan, despre care am mai mărturisit public că sunt îndrăgostită, dar așa e iubirea, unul e stalker, altul e Vlad, în fine, iar eu pentru tine am venit, practic, Vlad, în fine, de ce nu îmi răspunzi la telefon, în fine, ȚI-AM DAT ȘI LIKE PE FACEBOOK și personajul meu favorit e Rose din Two and a Half men și vezi că știu unde stai. Glumesc. Nu e Rose personajul meu.
Revenim. Știam că n-am ochelarii la mine (eu niciodată nu am ochelarii la mine) și nu prea văd la distanță (sunt chioară bine), dar am zis că au și ei subtitrări, că nu toți am făcut limba idiș în școală.
Vestea bună e că aveau două televizoare cu subtitrarea.
Vestea mai puțin bună e că televizoarele erau mici-mici-mici-mici.
Vestea devastatoare e că noi eram pe ultimul rând, pentru că acolo am mai găsit două lemne pe care să ne așezăm, last minute.
Și începe spectacolul. Nu, pe bune, chiar că spectacol. Nici eu, nici Precup nu vedeam nimic și nici nu era vreo piesa clasică, să te prinzi care e rău, care e bun, care cu cine se iubește. Are peste 100 de personaje. Și nu e o figură de stil. Are. Peste. O. Sută. De. Personaje. Costumații, lumini, certuri (poate), intrigi (poate), trădări (poate) și iubiri neîmpărtășite (ca știți voi cine de mai sus).
După vreo 15 minute, am decis cu Precup să o luăm ușor pe margine și să înaintăm până unde s-o putea.
Vestea bună e c-am înaintat.
Vestea mai puțin bună e că nu suficient, eu una trebuia să iau televizorul în brațe ca să chiar văd ceva.
Vestea devastatoare era că, pe la jumătatea sălii la Teatrul Mic, era un pod. Iar noi acolo ne-am oprit, lipite de pod, peste care nu se mai putea trece.
Vestea cu adevărat înfiorătoare e că podul ăsta făcea parte din spectacol. Și că pe acolo se perindau actorii. Toți. Ăia 100. Cu lumini după ei. Și eu cu Precup, la vedere, lângă podișca aia.
De câte ori treceau actorii pe podul ăla blestemat și venea lumina pe ei, eu și Precup făceam squats, ca la sală, să nu apărem și noi în spectacol. Am transpirat mai mult ca la sală. N-o să uit niciodată toamna lui 2016. Din punct de vedere fesier, a fost foarte tare.
În fine. Nu mai zic. Spectacolul mai ține și două ore. Două ore. DOUĂ. Din care tot ce-am recunoscut și am înțeles a fost câte un MAZEL TOV din când în când, pe care-l repetam în gând: “Mazel tov! I know this shit!”
Bonus:
Eu nu pot să dau mailuri non-oficioase și când am de trimis mailuri oficioase. Nu pot, nu știu să le scriu. Și scriu acolo ce îmi trece mie prin cap în momentul ăla, shareuiesc foarte mult cu oamenii cu care n-am vorbit niciodată sau sunt din ăia la costum și cravată care dorm cu excelul sub pernă. În fine. Așa că de Crăciun am trimis un mail de business, oficios și serios, adică nu era pe urări, era cu treabă și trebuia să îi rog frumos pe mai-marii ăștia cu ceva și am zis eu ceva de genul că dacă răspundeți în timp și facem x, y, z, pun eu o pilă la Moș Crăciun să vă aducă lucruri.
Și am dat send.
…
…
…
Și eu mai reverific mailurile pe care le trimit (desigur, după ce le trimit), mândră tare de ce frumos scrisesem acolo.
…
…
…
Și văd. Văd ce ieșise. Le promisesem oamenilor ălora că o să pun o pilă la Moș Crăciun pentru ei.
Doar că i e lângă u pe tastatură.
I e lângă U pe tastatură.
Eu nu știam.
Acum știu.
Acum știți și voi.
Cu plăcere.
Mazel tov!
