Gret.ro

Bună, numele meu e Greta, voi cine sunteți? Trăiesc sentimente de toate felurile și sigur nu e doar de la vinurile prietenoase ale Parisului. Nu, pe bune. Cum ajung oamenii pe gret.ro? Si mai ales: deee ceeeee? De ce te uiți la mine cu ochii ăștia goi și îmi spui că tot ce fac e prooooost, vorba cântecului 🙂

Am deviat. D-asta șocul e și mai mare, că sunt complet random pe site-ul pe care oricum nu se întâmplă niciodată nimic. Am descoperit cifrele astea înainte să plec la meci #vamosreal (da, știu că știe tot Universul c-am fost la #vamosreal, dar nu mă pot opri din asta), am aruncat un ochi să văd câți oameni citesc site-ul pe care nu se întâmplă niciodată nimic, în afară de, ofcors, părerile mele superbe despre viață, diete, relații și depresii.

Și lucrurile arătă cam așa:

• 62.000 de unici (adică unici, separați, om cu om) în decembrie
• în ianuarie eram supărată și speriată de psihopatul vieții, n-am scris, dar de la revenire, din februarie adică încă vreo 40.000 de unici (cu 4-5 materiale scrise, nu pentru c-am fost leneșă, ci pentru că #life, facturi, săracă și ale ei taskuri neplăcute)
• materialul în care am anunțat că nu sunt cea mai happy persoană din lume, dar mă tratez :), a făcut din septembrie o lună record, cu 150.000 de unici.

De fapt, m-a lovit  altceva. Că nu m-au impresionat cifrele, nu mă duce capul atât de mult să stau să fac conversii, dar cum stăteam eu la meci, la #vamosreal (v-am zis c-am fost pe stadion, v-am zis?), urlam din toți plămânii pe imnul Champions League (omg, ce meci, ce senzație, ce demență) și mă uitam în jur, erau 45.000 de oameni cu steaguri și cântece și mi se părea cel mai frumos loc de pe pământ. Și m-a lovit. Deci, eu am adunat în ultima lună stadionul ăsta. De oameni. Unici. Separați. Necunoscuți. Plus mama. Eu. Eu cu lucrurile astea pe care le debitez pe aici, în funcție de cum mi se năzare. Și în decembrie, stadionul ăsta, plus încă 20.000, rămași pe la porți. Și în septembrie, stadionul ăsta înmulțit cu 3. Un Bernabeu, un Giulești și un National Arena. Un Camp Nou și un San Siro. Doamne, apără și păzește (păzește-mă de error 500 și hostingul ăsta de săraci).

OMG. Și mă gândesc de unde? Că-n afară de facebookul meu (care e foarte simpatic, nu zic nu, pentru că și eu sunt simpatică, dar n-am mii și mii de prieteni), nu știe nimeni de gret.ro. Sau așa îmi imaginam eu. Acum parcă simt și-o presiune că 1000 – 2000 de oameni intră să vadă zilnic (zilnic!) dacă am mai scris ceva și eu nu scriu, pentru că #life, și facturi, și săracă și alte taskuri neplăcute.

Și chiar o să rămână așa, o să scriu cum simt și când simt. Am refuzat câteva colaborări, pentru că locul meu de joacă nu vinde mezeluri și pariuri pe cai. Și îmi doresc tare să fac ceva, altceva! din asta, singură sau cu parteneri, ceva care chiar să conteze.

Sigur, sigur, toți ne dorim lucruri mărețe, dar eu nu vreau nimic înălțător. Mi-aș da o mână să ajung să scriu / fac ceva pentru oamenii care suferă de depresie. Și de singurătate. Doamne, singurătatea asta a p&*^!!! Aș vrea s-ajung să scriu ceva atât de frumos real încât oamenii să nu se mai simtă singuri. NICIODATĂ! Că de tratat nu cred că e cazul. Dar să știe că suntem mulți, că avem aceleași neajunsuri și frustrări, aceleași suferințe și aceleași gesturi când ajungem seara acasă și noi aprindem lumina, noi spălăm cana de cafea de dimineață și noi, doar noi, scoatem furculița pentru salata de la Mega. Furculița!

Am mai descoperit că unii oameni ajung la mine de pe google, prin căutări care m-au întristat, Doamne, în ce hal m-au pus la pământ: “ce e depresia, nu mai vreau să fiu trist, nu înțeleg ce e cu mine, remedii pentru depresie, nu știu ce să mai fac, vreau să mor…”. DOAMNE!

Și nu înțeleg, nu înțeleg. NU ÎNȚELEG! De ce niciun brand nu face ceva pentru asta. De ce insistă toate pe a arăta bine, nu pe a te simți bine. Pe a avea nevoie de confirmări, nu pe a te iubi tu pe tine.  Pe haine de firmă și etichete, nu pe lucrurile simple, stat pe bordură și pupat, c-un vin de la Mega, nu în restaturante cu luminițe, să dea bine în poza pe Insta. Pe quinoa și bio. Pe pastile și haștag hai în offline. Dude, voi știți ce e în offline? Suntem noi. Amețiți, dezorientați, singuri, fake-uim binele și distracția.

Vă zic, vă jur. Într-o zi o să inventez ceva, fie un vin nou, fie o gospodărie cu capre și rațe, unde poți să vii să te joci cu iezii și să mănânci roșii și brânză, fie o carte, fie o casă mare, mare, mare la mare, unde să bem vin până la răsărit și să vorbim despre viață!, vă zic, vă jur, într-o zi o să inventăm ceva împreună să ne simțim mai puțin proști, mai puțin singuri, mai puțin muritori. Să ne simțim – punct. Să trăim – punct.

Ăsta e felul meu în care vă mulțumesc că sunteți, OMG, zeci de mii pe lună și, deși nu pare, ne cunoaștem deja. N-am dat noroc oficial, dar suntem împreună în asta. Și vă zic, vă jur, într-o zi o să mergem la casa aia mare, mare, mare de la mare, unde eu o să vă aștept cu vin și zeci, mii de seturi de tacâmuri, pentru că nimeni niciodată n-ar trebui s-aibă de spălat doar o furculiță la finalul mesei.