Îmi sună telefonul și mie nu îmi sună niciodată telefonul. Oamenii care mă cunosc iubesc știu că urăsc să vorbesc la el. Ne scriem.
Așa că telefonul nu sună niciodată cu vești bune. Cred că într-un fel ăsta e felul literelor de-a mă proteja de lucruri rele. Răspund. E prietenul meu bun, conduce și e prin zonă, cobor să ne plimbăm fără sens? Pot chiar să pun eu muzica. Iar ăsta e lucru mare, nimeni nu mă lasă să pun eu muzică.
E târziu, sunt moartă de oboseală, jur pe roșu că bem o bere în weekend, cândva. Bine, în rest ești bine? Bine. Tu? Bine. Păi, bine. Bine. Nu ești bine. Nu sunt. Nici tu. Nici eu. Dar asta e viața. Da, asta e. Eu tocmai am ieșit din spital. Ce naiba ai avut? Am tot stat și eu iarna asta, ba stomac, ba plămâni. Mult? Nu, episodic doar, de-o perfuzie. TU? 3 săptămâni. OMG, ce-ai pățit? Am dat greș. Cu ce? Am vrut să mă sinucid. Îl rog să pună mașina pe avarii, în 3 minute sunt jos.
Am început dramatic și după 10 minute râdeam cu dureri de burtă în drum spre nicăieri. Suntem labili? E de la pastile? Nu știm, oprim în bezinărie, ne luăm mizerii și mergem spre mare. Eu sunt în pijamale, ăsta vrea să vedem răsăritul, eu vreau să mai ascultăm o dată melodia aia pe repeat. E atât de mișto fraierul ăsta. Îi tot spun, dar nu mă crede. Ești atât de mișto, Gret!, îmi tot spune, dar nu îmi pasă. Dacă am face schimb de ochi, cred c-am putea fi chiar fericiți. Dacă.
Facem karaoke, fumez (iartă-mă, mama), ne jurăm că ne sunăm când ne lovește uraganul, ba nu, că ne mutăm împreună, ba nu, că facem o cură de balamuc amândoi, ba nu, că ne mutăm la mare, ba nu, c-am ajuns la Constanța, mai are sens să mergem în Vamă, e 3 dimineața! Are tot sensul din lume, doar n-o să fim depresivi pe o plajă necunoscută în Constanța, hai în față la Expirat.
Fac frigul naiba pe plajă în Vamă în miezul nopții, în miezul iernii, în pijamale. Frigul, ca și fericirea, e o alegereeee!, face mișto de mine omul ăsta atât de mișto. Nu mai așteptăm răsăritul, că amândoi muncim azi. Nu se dă concediu medical după ce-ai ieșit de la 9? Se pare că nu se dă. Dar oamenilor ce le-ai spus? Unde ai fost? Probleme grave de familie. Știi, practic n-am mințit. Famila de monstruleți din capul meu s-a certat grav. Ah, cunosc. Și ai mei sunt niște alcoolici violenți. Ne mai luăm o cafea și ne întoarcem la București.
În mașină mă ia plânsul. De la oboseală, de la nesomn, de la monștrii ăștia care încep scandalul pe la km 100 pe autostradă. Și ai lui la fel. Se întristează. Începem cu discuții serioase. Grave. Cumplite. Ne certăm. Ne încurajăm. Ne căutăm scuze. Explicații. Nu mai înțelegem viața din nou. Uităm de muzică. El conduce din reflex, pare că se uită în gol prin parbiz. Eu îmi scot centura. Pare că mă uit în gol prin parbriz. Și acum ce? Acum ne facem duș, ne îmbrăcăm frumos și ieșim în lume, mă încurajează. Și tu te simți ipocrit? În fiecare zi. ÎN FIECARE ZI.
Pot să scriu despre noaptea asta? Te rog chiar. Cum adică? Sunt un ipocrit care miroase frumos și râde cu oamenii, se stresează când își tunde barba prea scurt și îi e teamă să fie refuzat, deși uită-te la mine, nu pot fi refuzat. Pe tine te-am scos în pijamale. Da, c-ai încercat în *(^ mea să te sinu… Gret, liniștește-te, e ok, știu că sunt deosebit. Și cum te face să te simți? Ca dracu! Deci, scrie.
Scriu. Poate mai sunt și alții ca noi, îi zic. Eu d-asta scriu. Scriu mult. Scriu pentru mine și pentru monștrii de sub pat. De când sunt mică. Și de când erau și ei mici. Nu mai suntem mici acum. Dar nici mari. Suntem niște prieteni vechi care fac cu rândul sub pat.
– Băi tăntăloaico, tu n-ai de ce să fii tristă în viața asta. Tu te vezi?
– Dar tu te vezi?
Cobor din mașină. E 6 dimineața. Și acum ce? Acum ne luăm în brațe și mergem să facem duș, să mirosim frumos și să râdem în selfie-uri. Monștrii de sub pat dorm liniștit, sunt fericiți că n-am ajuns acasă. V-am zis. Prieteni vechi care fac cu rândul. Sub pat, în Vamă, în lume.
În decembrie, deja anul trecut acum, ca tot omul sănătos la cap, am încercat și eu, cu timidă disperare de afiliere, să fiu printre “sănătoșii în ale căpățânii” și am pus de două (doar 2!) rezoluții, well… condiționări-rezoluții, de fapt: 1. Dacă voi avea măcar o Fericire mică, fără MCD (Marea Clacare din Decembrie, trade-mark gret.ro) și 2. Dacă Greta va continua despre Nimic pe gret.ro la anul (și la mulți ani de 2018) = Mă voi lăsa de fumat. Cu Zyban sau fără.
MCD nu a venit (!), dar s-a teleportat parșiv în MCI + MCF + MCM. Da. Ian+Feb+Mar!
Well, 1 din 2 nu sună prea rău, sună chiar bine… (50% sună, totuși, indecis, ca un sondaj corect -strike that- un sondaj din “alegeri” electorale, fără “marje” de eroare).
Dar, sunt indecis. De ce? Păi, d-asta…
Cioran spunea odată că pentru el, scrisul reprezintă cea mai bună terapie și modalitate de a suporta viața…
Eu știu că nu pot scrie, well, nu așa cum îmi doresc. Greta scrie așa. Nu așa cum îmi doresc eu. Mai bine. Mai mult, ca un superlativ “absolut”. Cred că d-asta există oximoronul în gramatică, “mai mult ca perfectul”. Pentru mine, definiția asta imposibilă, devine posibilă prin literele Gretei.
Prin gândurile și frumusețea pură în complexitatea adevărului literelor ei.
Da. Mai mult ca perfectul există.
Cel puțin pentru mine, există. Aceste litere ale Gretei m-au oprit, de mai multe ori, să pun mâna pe vreun flacon.
Chiar dacă nu am avut pe cine să sun.
Chiar dacă nu am avut cu cine să merg în noapte spre răsăritul vreunei Mări.
Nu a mai fost nevoie. Deși, un drum spre mare, spre oricare Plajă a oricărei Mări, chiar una Neagră, îmi sună chiar bine.
Bine a valuri bipolare, așa cum le stă bine unor valuri educate, nobile, cu mahalaua drăgălașa a pescărușilor clevetitori…
Dar, am deviat, off course. Enter-Return, înainte de vreun Saint-Erreur 500.
Sunt indecis. Literele Gretei mă ajută, îmi dau încredere în viață, în haosul speciei umane.
Dar, nu că aș fi vreun Umberto Eco, totuși, în “numele trandafirului”, ce aș alege?
Aș alege să citesc mai departe literele ei care mie îmi dau voință de viață, ori aș putea renunța la ele, asta doar știind că astfel nu va mai scrie, vorba lui Emil, ca o terapie de a suporta viața? De a nu mai fi nevoită să scrie pentru a suporta Viața…
Eh, asta este. O dilemă, aparent imposibilă.
Dar nu este, pentru mine. Aș renunța la literele ei, terapia mea, dacă astfel nu ar mai avea parte de rău, ea ori bunul ei prieten, ori mulți prieteni de suferință, cei care sunt în luptă cu propriul creier, că, deh, Big Boss este mereu ocupat cu alte Îndeletniciri Supreme…
Da, aș renunța, doar așa.
Doar dacă am putea merge toți la Casa de la Mare a Gretei, unde toți ar fi invitați, nimeni n-ar fi nepoftit. O Casă ca în “Patch Adams”. Ca în “What Dreams May Come”.
Doar, da. Da, sunt un visător. “Și care-i problema?”, vorba politicienilor obtuziii. Cu trei de i, cel puțin.
Sunt. Sunt și încăpățânat. Să cred în bunătatea fundamentală a speciei umane.
Ce faci când nu mai este nimic de făcut?
Pui mâna pe telefon și chemi în miez de noapte un prieten la un drum spre răsărit de Mare.
Poate mai sunt și alții ca noi. Sigur sunt.
Pune mâna pe telefon și sună.
Pune mâna pe telefon și răspunde.
În miez de noapte. Sună ciudat “miez de noapte”. Miezul ar trebui să fie de om, de prieten. În Miez de Om. Așa sună mai bine…
Dacă îmi va suna telefonul în miez de noapte, pe care îl urăsc, telefonul nu miezul de noapte, voi răspunde. Poate mă va suna un prieten care vrea să nu pună mâna pe vreun flacon. Sau eu să nu pun. Anyway, voi răspunde.
Și vom pleca spre un răsărit de Mare. Vreo Vamă.
Și first-time-in-my-life NU voi pune eu muzica în mașina mea. Da, știu Mini-Me, sacrilegiu!
Dar, știi ceva? Îl voi lăsa să Fumeze-În-Mașină!
Cu geamul deschis, ofcors. Chiar la 130. Cu vâjâială de creieri. Dar, în drum spre Mare, totul Trebuie să fie permis. Să fie permis să fii!
Da!, wtf, Visele Trebuie să Devină Ceva!
Permis de Conducere, categoria B?
Nu.
Permis de A Fi în Drum spre o Mare. Cu un prieten bun. Cu un om…
Important este să răspund la Telefonul de la Miezul Nopții. Nu ăla din serialul omonim din anii ’90. Ăla de la un prieten /bold CARE A DAT GREȘ! /Still Bold. Care în loc de Flacon a pus mâna pe telefon. Și a sunat. Pe mine, ori pe oricine. Și Oricine ar trebui să răspundă Oricărui telefon de la Miezul-Nopții.
Monștrii de Sub Pat, ori din drumul de la baie înapoi spre dormitor, de când eram mici, când închideam ușa cu groază că poate vin după noi, cresc uneori. Cresc odată cu noi. Da. Cresc și ei, din păcate, ajung la Maturitate, odată cu noi.
Ce facem? Ce facem când nu mai putem închide ușa rapid de la dormitor în urma noastră?
Ce facem când nu mai este nimic de făcut?!
Unii, puțini, scriu, și răspund. Greta scrie. Răspunde.
Alții, mulți, sper eu, vor suna, ori vor răspunde.
Sună.
Răspunde.
Și, fă Efortul Suprem!
Lasă-l să pună Muzica În Mașina Ta!
Fumatul în Mașină este, totuși, negociabil…
Sau nu este?!
“-Nu mai bine donezi niște sânge?!”
“-Bine, măh, donez, donez și în locul tău, dar lasă-mă să fumez acum…!”
“-Well… deschide geamul…”
“-Hâr-hâr-hâr-scârtzzz… Puuuuofff…”
“-Vama Veche – 3 km, ține dreapta”, spune în noapte Waze-ua cu vocea ei răscolitoare…
“-Yey… auzi pescărușii?!”
“-Măh, tu ai căpiat, Bucureștiul e plin de pescăruși, din Colentina până în Dristor, îs mai mulți ca vrăbiile! M-am săturat de ei, ne urmăresc tipii, mai rău ca-n Hitchcock…”
“-Bine, măh, bine, așa e. Dar… auzi valurile?!”
“-Da. Aud valurile… Dă naibii muzica aia mai încet. Să auzim valurile mai bine…!”
Mai bine…