28 februarie, tramvaiul 40. Griuri și geci maro închis, femeile au riduri și un soi de bonete tricotate în cap, nu știu dacă au 35 de ani – cam ca mine sau 45. Ar putea fi ambele variante. Bărbații sunt discutabili, cu blugi tăiați și ștrasuri, pe combinații să vândă telefoane sau să-și cumpere, nu se înțelege prea bine de-atâtea plm-uri pe secundă. Sacoșele de rafii încă se poartă. Dar peste umăr, ca poșetă, le cari mai ușor. Sunt burdușite cu lucruri de la Carrefour, e cel mai ieftin, Mega e peste tot, dar e cel mai scump.
N-am bilet, că nu era nicio casă de bilete pe o rază de 20 de metri de alb. Caut numărul să dau sms din ăla pentru o zi. Pe geamul șoferului sunt sfătuită să-mi păzesc mai bine portofelul de ăștia din tramvai, nu de controlori. Îi bat în geam omului, abia ne înțelegem sau nu ne înțelegem că zice ceva inteligibil, din care doar o bătrânică înțelege c-ar fi zis:
– Mamaie, nu ies ei pe vremea asta la controale!
Un domn pe la 40 și de ani, cu barbă tăiată cu model cumva, greu de înțeles și transpus în cuvinte, și cu căciulă cu SEX BOMB o contrazice. Acum cică ies bandiții, să ne prindă la înghesuială. Cumva cred că l-am impresionat, cu moaca asta serioasă cu geanta de laptop și ochelari – iată, suntem doi, suntem noi, pe noi NE prind la înghesuială dacă e.
Incepe o discuție între ei, despre drepturi, legitimații, despre ăia care vin să vândă ziare de ce nu mai sunt amendați, despre sărăacie și o mică răscoală. Lasă, domnișoară, dacă vin, le spunem că nu era, nu era case de bilete la Basarabia, să ne dea mama, de unde? Dumnezeu s-o ierte. S-o ierte, e de acord și bătrâna.
Între timp, am găsit pe net numărul, mi-am luat abonament pe toată ziua, mi-aș lua și pe 7 ani – orice numai să nu mă dea cineva jos.
Sonerii, vorbit tare la telefon, mizerie, oameni care se apleacă pentru 1 ban, deși sunt șanse mici să se mai ridice de acolo, să nu le crape genunchii sau șalele. Săracia din 40. Tramvaiul, nu anul.
Că suntem în 2018. La Romană chiar suntem în 2018. Clinchet de pahare, oameni cu laptop, îmbrăcați colorat. Discuții despre sacouri de la Gucci, nu kitschurile de la ___ n-am înțeles ce firmă, meetinguri, să-mi verific agenda, 14 lei un Cappucino, 14 fucking la ei, cât un raft de Carrefour probabil. Tipsuri de 2-3 lei, știi ceva, lași 20 de lei, nu mai stai acum, să se facă pe rotund. O apă? Desigur. 8 lei, din aia mică, de-o bei o dată dacă ai mâncat quiche-ul ăla sarat de la 15 lei și 10 grame.
Primii nu înțeleg lume asta. Pur și simplu. Nu o înțeleg, nu o concep, ca în filmul ăla cu marțienii ăia lunguieți care încercau să ne învețe să comunică, cu tipa aia blondă și cute. Insta-stories? Își fac cruce și mai pun 3-4 lei deoparte pentru cutia milei, că lumea asta prea a luat-o razna și ei n-o mai înțeleg.
Pentru ei, discursul lui Kovesi este o minciună, o mizerie, o prostie, ceva ce nu înțeleg, termeni simandicoși și vai, dom’le, de mare fiță. I-a zis bine Tudorel ce i-a zis. A mâncat-o cu fulgi cu tot. Om simplu, vorbește fără să-i păcălească, să-i plimbe pe la Ploiești cu termenii ăștia, curat, la obiect. Justiția trebuie să fie bună ca să nu fie rea. Păida, nu?
Ăștia de la Flat White îi vedem, dar îi ignorăm pe primii. Am avea puterea și mintea să-i înțelegem, să empatizăm, să le vorbim. Noi putem vorbi și limba lor, dar închidem ochii. Ei, în schimb, nu pot. Și la alegeri, chiar dacă ne dau ăștia Latte-uri și Hummus Wraps gratis, tot nu o să câștigăm. Că sunt mai multe tramvaie decât cafenele la Romană.
