Când eram mică, îmi doream să fim atât de bogați încât să nu mai spălăm borcanele după ce se termină murăturile, magiunul de prune și mierea din ele. Bine, și să am bani o tonă, s-o plătesc pe Mirela să-mi facă fuste cloș pentru păpuși, că tare îmi plăceau, dar nu m-aș fi atins eu de ac și ață în veci. Că nu eram atât de înțeleaptă, îmi plăceau și mie păpușile și orezul cu lapte, ca tot omul la 7 ani.
În anii ăia, ’90, înainte chiar să existe internetul, dragi copii, se făcea economie și la apă. Strachinele se spălau într-un lighean și se clăteau în altul. Toate la grămadă, da. Se lăsau la ‘muiat, se frecau bine și lăturile de după se dădeau la porci. Tot la grămadă, se clăteau într-un lighean cu apă rece. Doamne, dar cu ce se spălau oare vasele atunci? Cu dero? Nu e mama pe net să-mi spună, dar sigur nu existau Fairy-isme pe la Alimentară. Nu exista nici pâine uneori, dar așa ceva. Săpun de casă? Nu cred. Cred că dero. Exista dero?
Deeeci.
Cu borcanele era cel mai rău. Le uram. Bine, cred că am spălat vreo două în toată copilăria, căci eram și foarte răsfățate. Dar găseam îngrozitor buretele ăla de sârmă legat la un fier, cu care operai în sticlele de lapte și în borcane. Dacă sărăcia de atunci din România ar fi fost un sunet, cred că ăsta era. Sunetul sârmelor care freacă un borcan. De magiun de prune, că ăsta era cel mai lipicios și se uscau ca naiba prunele pe partea unde se rotește capacul.
Între timp am crescut mari, avem și mașini de spălat vase, și Fairy cu aloe pentru mâini sensibile, și zacuscă de la Mega cu ciuperci care n-a văzut ciupercile, și miere sută la sută naturală care n-a văzut un stup. Mii și mii de posibilități. Și mii și mii de borcane și borcănașe care să fie trimise pachet acasă, să se bucure de un castravete murat și un beci plin cu vin și magiun de prune lipicios, din curte. Să se bucure mamele și bunicile noastre.
De când mă știu, eu le-am aruncat pe toate. Tot. Orice. Nu mi-am pus problema să spăl în viața mea unul să-l pun bine, că poate îmi trebuie. Nu pentru c-am ajuns atât de bogată, doar că foarte leneșă, pardon, rațională. Nimeni niciodată nu cred că și-a pus în vreo dorință la zi de naștere sau în rezoluțiile Anul Nou:
– Băi, ce mi-aș dori niște borcane noi în viața mea, că n-am suficiente!
Bine, eu sunt un pic și psiho, arunc tot, tot, chiar și tacâmuri. Recent mi-a adus tot mama o servietă din aia cu tacâmuri noi, că rămăsesem fără furculițe. Nu, nu, nu-s atât de leneșă să mănânc o dată cu o furculiță și apoi să o arunc, dar sunt atât de bezmetică. Că nu știu cum, dar am dus la ghenă furculițe peste furculițe, linguri și câteva cuțite.
*** Recent, erau ai mei la mine și trebuia să plec și nu îmi găseam cheile. În timp ce răscoleam toată casa, numai și numai mama s-a putut gândi să umble în coșul de gunoi. Erau acolo.
Dar de dimineață, în această superbă zi de noiembrie (not), m-am trezit, am văzut c-am terminat borcanul de zacuscă și primul gând a fost să-l duc la coș. Și apoi m-a fulgerat. Ia să-l spăl, că vin ai mei azi, scap repede de el. OMFG! SĂ FACI CE, GRETA?!
Știi că începi să îmbătrânești când faci asta. Când freci borcanul ăla în loc să-l arunci pe geam. OMFG, mă gândeam cu groază în timp ce mâinile mele de hipsteriță tatuată frecau la el și el se uita cu aroganța borcanului care știe. Știe că te vopsești pentru că #firealbe, că te culci de la 10, c-ai mers în Vamă toată vara și te trezeai fresh la 6 să alergi și să iei micul dejun după, cea mai importantă masă a zilei…
OMFG! De două ore mă macină. M-am spălat pe dinți și mi-am văzut și eu firele albe. Îl aud pe borcan cum râde de aici. Iar trebuie să mă vopsesc. M-am mutat în stânga oglinzii, să nu mă mai văd. Borcanul a râs și mai tare, simt că și o furculiță s-a dat jos și a bătut în el, ca la toast:
– Să ținem un moment de reculegere pentru prostănaca din baie!
Stau în moțul patului, lucrez și am refuzat diseară o ieșire pe motiv că e frig și trebuie să bag și aspiratorul azi, la un moment dat, lucru care mă va epuiza mental, moral și fizic. Am niște bani strânși cu care visam un city break pentru săraci, dar mă uit de un laptop, că ăsta e greu și e vechi, îmi rupe spatele de la atâta cărat. Mă gândesc să-mi fac brad anul ăsta. BRAD! Eu. BRAD!
Mă rog, nu eu musai, poate păcălesc pe careva. Mi-ar plăcea să fie Mirela în zonă, să facă ea toată treaba murdară, în timp ce fierbem fierbe vin fiert și eu dau indicații, un pic chiar revoltată:
– Sis, beteala aia stă foarte strâmb în dreapta sus. Te rog să acorzi mai multă atenție bradului meu, că eu rămân cu el în casă, nu tu!
Și totul, totul de la borcanul ăsta satanic de zacuscă. Mă duc să-l arunc, să nu-l mai aud cum râde de mine. O să pun și o furculiță în coș, just in case, să fie un mesaj clar pentru Univers:
– Tipule, eu am încercat, dar ăsta e prea arogant și nu merită să-și petreacă iarna în beci la mamaie. Data viitoare, dă-mi unul mai cu bun simț și liniștit, genul ăla care face yoga dimineața, înainte să fie întins pe pâine prăjită.
Excelentă decizie. Am întinerit cu 5 ani. Am rămas însă cu bradul ăla în cap. Știe cineva de unde să-mi iau un brad artificial, eventual deja împodobit și, doi, cum se fierbe vinul?
Și ca să fierbi vinul, îți trebuie aragaz musai, nu?
Mirelaaaaaaaaaaaa!
