Gret.ro

“I’ve been super busy lately” e cea mai folosită minciună când vine Apocalipsa Zilelor Negre. Este dureros de reconfortant videoul ăsta, într-un fel meschin că mai e cineva care suferă atât de rău, ca tine. Așa îi explică Sabrina mamei ei. Îi spune că e superocupată, d-asta dispare uneori din peisaj. Muncește mult. Lumea n-ar înțelege, și cu atât mai mult mamele care ar și suferi mult peste măsură, de ce dispari cu zilele uneori. De ce? Mai bine să te știe obosită de la muncă, decât țintuită la pat.

Lumea e mai confortabilă cu munca în exces decât cu depresia. E mai puțin disturbing pentru ceilalți să alergi obosit pe stradă, după tramvaie, decât să plângi fantomatic liniștit, în stație. Agitația bate liniștea, always, pentru că în liniște ne auzim gândurile și ăsta nu e un lucru bun.

Doamne, cum e videoul ăsta. E ceva la el ce nu mă lasă să mă opresc din play. Deși nu e nimic nou. Dar mă ține, ca patul pe Apocalipsă, țintuită de el, pe repeat, repeat, repeat, repeat.

Poate pentru că mă face să îmi dau seama cât de mincinoasă sunt.
Cât de puțin om bun sunt, de fapt.
Cât de puțin.

Nu mai știu ce e bun în mine, genuin bun, sau ce s-a adaptat după depresie. Dacă toate acțiunile mele sunt bazate pe Apocalipsă? Dacă lumea ne vede ca pe niște oameni buni doar pentru că noi nu facem rău, că nu mai avem putere după ce terminăm cu noi, de fapt? Dacă suntem cei mai mari mincinoși? Eu cred că suntem.

Nu doar mincinoși, de fapt. Actori. Trăim într-o minciună constantă, ca să fim lăsați în pace, ca să nu explicăm, ca să nu îi speriem pe ceilalți. Ne-am învățat să ne ascundem perfect. După zâmbete, haine colorate, umor și empatie.

Lumea crede despre noi că suntem oameni buni, dar nu suntem. Sufăr de sindromul impostorului și cred că nu sunt singura.

• Mutăm repede atenția de la noi la celălalt. Nu mereu din empatie, doar ca să scăpăm noi de reflectoare.
• Avem mereu o scuză pregătită ca nicio invitație să nu ne ia prin surprindere. Niciodată.
  – Diseară?! Ăăăă. Yoga. Sală. Date. Am de muncă. Mă duc la film. Mă văd cu o prietenă.
• Dispărem cu zilele din peisaj pentru că “muncim mult”. Mai bine suntem compătimiți că suntem obosiți, nu sinucigași.
• Avem mereu grijă să fim îmbrăcați frumos, să mirosim a cocos, să fim splălați pe cap. Să fim o apariție. Ne preocupă exteriorul nu pentru că suntem superficiali, ci pentru că facem, pe cuvântul nostru, facem TOT ce ține de noi să fim bine, să părem bine, să nu mai avem și asta pe cap.
• Nu știm să primim complimente, nu pentru că suntem modești și frumoși. Nu le primim pentru că simțim știm că nu le merităm. Cui îi pasă de bluza asta albastră, tu știi ce urât e pe interior la mine?
• Sunem primii care s-ar arunca în fața mașinii să salveze pe cineva. Nouă nu de moarte ne e frică, ci de viața asta așa cum e când vine. Asta nu e viață.
• Suntem mai mereu treji la 3 dimineața, asta nu ne face artiști. Rău. Asta ne face rău. Lipsa somnului nu e o boemie cântată de poeți în trecut. E încă o gaură în interior, după bluza aia albastră de mai sus.
• Avem umor, pentru că nu ne plac small-talkurile, dar nici întrebările foarte personale. Cu o glumă putem deturna totul, oricând, oricum. Oare de ce avem umor, de fapt?
• Postăm constant lucruri pe Facebook că, atunci când pleacă Apocalipsa, am vrea să mai fim invitați totuși la petrecerea aia la care să nu mergem de fapt.

Fericirea e o alegere, îi mai spune mama Sabrinei.
Iar și iar și iar și iar și iar și iar și iar și iar treaba asta!
IAR!
Suntem prea obosiți să ne certăm cu lumea.
Așa e.
Așa e!, o să răspund de acum încolo.
Fericirea e o alegere, așa e, dar alege ea, nu noi.
Și uite că pe mine nu m-a ales.
M-a descalificat din preliminarii, n-am ajuns nici în grupe.
De ce?
Poate pentru că sunt mincinoasă.