Simona nu e copilul României, e copilul părinților ei.
Simona nu e “hai, Simona” și “teamHalep” de pe net, e trezit de dimineață, e sacrificiul ei, e ziua petrecută pe terenul de tenis până se face întuneric afară. Și știți că vara se face întuneric afară târziu rău de tot.
Simona n-a învățat engleza în școlile prăfuite din România, a învățat în lumea asta mare, mare.
În lumea asta în care de ieri e numărul 1.
Simona nu ne aparține, își aparține.
Noi putem să ne bucurăm și să fim mândri că una de-a noastră, ca și cum un copil din bloc de la noi a câștigat olimpiada de tenis din cartier. Din cartierul lumilor.
Și atât, dar, oh, e mai mult decât suficient. Să ne bucurăm și să ne mândrim.
În rest, deciziile ei de acum încolo trebuie să rămână, ca până acum, deciziile ei.
Greșelile ei, succesele ei, meciurile ei, declarațiile ei.
Numărul 1 mondial nu trebuie să fie o presiune și să ne adune pe toți să ne dăm cu părerea despre “cum procedăm mai departe”, cum ne stă în fire.
Numărul 1 trebuie să fie o eliberare.
“Tată, am reușit!!!”, așa cum i-a spus la telefon tatălui ieri, după momentul magic de ieri.
Nu i-a spus României, i-a spus tatălui ei.
Simona Halep nu e copilul României, este copilul părinților ei.
Mulțumim, Simona! Noi putem doar să ne bucurăm și să ne mândrim cu tine. Ce cadou frumos ne-ai făcut! Iată, încă ceva ce-am luat noi de la tine, fără să avem să-ți dăm prea multe înapoi. Doar o rugăminte, poate: să nu bagi în seamă! 🙂
Să nu ne asculți nici când te lăudăm, nici când te certăm. Numărul 1 nu trebuie să fie o presiune. E libertatea ta. E libertatea de-a face ce vrei tu și de acum încolo! Că, uite, ți-a reușit!!!
