Eu n-am aruncat niciodată cu teiubescuri în stânga și-n dreapta, până nu m-a căpiat Purdel și m-am trezit spunând te iubesc până și băieților de la kebab din cartier. Glumesc. Doar unuia i-am spus, dar îmi pusese extra-usturoi și eu în fața usturoiului devin un om mai bun, mai cald, cea mai bună versiune a mea. Glumesc. Cu băiatul, nu cu usturoiul.
Ieri a murit un fost coleg de la gazetă. Din senin. Frăți. 47 de ani, i s-a oprit inima. Nu o să scriu despre asta, au făcut-o oamenii care l-au cunoscut mai bine și au făcut-o mai frumos, așa cum merita. Cum a scris Costin Ștucan aici. Pe data viitoare, Frăți!
Și iar mi s-a activat frica mea obsesivă de moarte. Obsesivă. Murim și uităm asta în fiecare zi. Bine, eu nu uit, mă gândesc la ea cam de 50 de ori pe zi, la masă, la sală, la lucru, la bere, noaptea în somn. Cred că d-asta trăiesc așa în caruselul ăsta bipolar, cu sus, jos, răzgândeli de la o secundă la alta. Că eu știu că murim și suntem de pomană. Și voi știți, dar nu nonstop așa. Cred că e mai bine așa. Habar n-am. Nu poți folosi “bine” și “moarte” în aceeași propoziție. Și nici nu poți trăi cu frica asta obositoare de moarte, zi de zi de zi de de zi. Nu poți, uitați-vă la mine 🙂
S-au făcut multe studii, le știți, cu ce regretă oamenii cel mai mult pe patul de moarte. O altă fobie de-ale mele. Patul. Patul și somnul, că murim în fiecare noapte ca să ne trezim să trăim a doua zi. Până n-o să mai. În fine. Nu vreau să fiu foarte dramatică.
Mi-am adus aminte de Ira Byock, un medic din State care a lucrat foarte mult cu bolnavi în faza terminală și a scris apoi despre experiențele și concluziile ei în două best-seller-uri. Una din ele chiar așa se numește, The Four Things that Matter Most și se referă la cele mai frecvente declarații pe care bolnavii le fac apropiaților pe patul de moarte.
– iartă-mă!
– te iert!
– mulțumesc!
– te iubesc!
Și nu că vă spun eu ce să faceți, dar îmi spun mie. Cu teiubescurile și cu mulțumescurile îmi place să cred că-s la zi. Mi-au intrat în sânge și le spun așa, din toată inima. Că am mulți pe care îi iubesc sincer și mulți cărora le mulțumesc, că nu doar că sunt în zonă, dar aduc ceai în caz de răceală, cafea în caz de atac de panică, murături și bilete la trupe obscure, doar pentru că Greta e cu versurile, *^*#, mergem, noi bem o bere afară. Și încă o mie de exemple.
Cu iertările nu prea, că mi se pare că eu nu greșesc niciodată și dacă greșesc nu e vina mea, e Universul 🙂 Și, la fel, iert destul de greu dacă mă simt cumva atacată (sau sunată pe telefon, please stop doing that). De la 3 apeluri în sus în viața asta, sunt în stare să trec cu mașina peste individul sunător.
Aș mai trece pe listă complimentele. Doamne, e așa frumos să primești complimente, mai ales de la cine nu te aștepți. Că, ok, ok, mama o să creadă mereu că sunt cea mai frumoasă din lume, dar o necunoscută la metrou care îmi zâmbește la geanta mea adidas. Eu împart complimente în stânga și-n dreapta, pentru că atunci când îmi place ceva, sunt obișnuită s-o spun. Ce bluză, ce dinți, ce umor, ce mărgele, ce tatuaje. Mă minunez ca un copil în fața unei vitrine cu oameni, nu cu prăjituri.
Și-am învățat asta de la Teo. Care îmi spunea mereu lucruri frumoase, mai ales când eram neplăcută. Găsea ea ceva frumos la mine. O bluză, o mărgea, un molar. Și-am învățat ca și cu Frăți că azi ești, nu mâine, ci în 2 ore poți să nu mai fii. Și lumea o să continue să meargă fără tine, că așa suntem făcuți noi oamenii, să uităm, să ne mutăm atenția de la lucruri care dor la mici plăceri, la like-uri și la bere, ca să uităm că murim. Nu mâine, nu în 10 ani, nu la bătrânețe. Poate mai încolo. Așa că luați-vă Whatsappul la mână și mai aruncați câte un te iubesc și atât. Părinților, bunicilor, oamenilor dragi. Nu doar la beție, nu e nimic penibil să urli că iubești (doar dacă e băiatul de la kebab pe care-l vezi prima oară în viața ta).
Am spus mereu că, dacă aș avea o superputere, aș vrea să nu mai moară nimeni niciodată. Uite așa, să trăim veșnic, chit că vreți, chit că nu vreți. Să muncim, să avem probleme ca acum, să sune alarma dimineață, să facem bronșită, nu contează, dar să facem împreună. V-aș ține cu forța, nu îmi pasă dacă m-ați urî, v-aș ține o eternitate, vedem noi ce dracului facem. Asta să fie problema, să ne plictisim unii de alții.
Sau măcar să existe un loc după moarte, iad, rai, un loc în care să ne mai întâlnim.
Măcar din când în când, că poate n-aveți chef o eternitate de mine.
Eu am, că vă iubesc mai mult decât o inimă de Whatsapp 🙂
