Gret.ro

Am primit multe sute de mesaje, de povești, de întrebări. Multe nu sunt aprobate, pentru că hahstag erori și eu cu partea tehnică nu știu. Am dat approve de mă dor mâinile, unele intră, altele ies, o harababură. D-aia îmi place să zic că gret.ro e chiar ca mine, uneori haos, uneori tace, uneori râde, uneori fotbal și deseori Internal Server Error 500 (F5 isteric, da?)

Simt cumva nevoia să răspund la unele lucruri care m-au supărat (mai ales) :), la întrebări despre soluții și la altele care m-au încurajat. Cu bullets, să mă organizez un pic la cap.

1. Am avut o copilărie și o familie foarte tare și foarte veselă. Ce ține de exterior, adică. Ai mei mereu aproape, Mirela, bunicii, țara, vacanțele, premianta clasei, 9.96 la facultate, prieteni, bronz, mare and so on. Eu pur și simplu am ajuns la concluzia că m-am născut tristă. Mirela e cu 1 an jumate mai mare, am fost crescute la fel, iubite la fel, tratate la fel. Ea, ca tot omul, mai are picaje, dar nu se transformă în spitale și spart de uși după zile de inerție. Am plecat la drum cu aceeași educație și iubire și veselie în casă. Poate eu m-am născut tristă.
2. La 2 ani jumate m-am operat de hernie de la icnete. Urlam atât de tare, plângeam, nu mai știau ai mei cum să mă legene, dormeau în ture, mama, mamaia, tata, tataie. De la atâta icnet, la 2 ani jumate (deci no trauma, desparțiri, iubiti, omg, sunt prea grasă sau mai știu eu ce), am fost adusă la București și operată de hernie inghinală? Așa s-o numi? Că acolo am semnul, sub operația de apendicită. Uite așa, așa am apărut pe lume eu, urlândă. Poate eu m-am născut tristă.
3. Am fost un copil megadorit. D-aia nici nu e mare diferență între mine și Mirela. Și tata, și mama sunt singuri la părinți și au vrut de la început doi, doi, doi, doi. Deci, n-a fost nici asta, ca să răspund la întrebări. Plângeam non-stop, la masă, la joacă, seara, nu știam de ce, dar îmi venea să plâng și ai mei au avut grijă să nu ne lipsească nimic. Nu m-au bruscat, nu m-au certat, încercau să fie acolo. Și să-mi facă mult orez cu lapte. Mult. O dată, mama nu mai știa ce să facă, nu mâncam altceva, iar doctorița noastră i-a zis să-mi dea orez cu lapte, până îmi ajunge, zic eu stop. Am zis stop după 9 săptămâni de orez dimineața, prânz, seara. Eu când fac obsesii, mă țin de ele! Pur și simplu nu înțelegea nimeni din neam de ce Greta “are draci pe ea”. Aveam, nici eu nu știam de ce. Nu era nimic, poate, de înțeles. Poate eu m-am născut tristă.
4. Tata este cel mai mare miștocar din lume. Are un simț al umorului ieșit din comun, pe care l-am căpătat (cu tot cu deviația de sept, mulțumesc, tata!). Îl iubește toată lumea, se lasă cu dureri de burtă de la râs cu el. Bunicii mei valsau prin curte toată ziua, râdeau, făceau petreceri, se dansa mult pe Irina Loghin și pe Macarena în garaj la tata sau în curte sau în casă sau pe uliță sau în general unde ne venea să dansăm. N-a contat nici asta. Poate eu m-am născut tristă.
5. N-am nicio traumă clară care să-mi cauzeze asta. Și revin la operația de urlete de la 2 ani jumate. Ce naibii traume să am? Nu cred că-mi plăceau băieții pe atunci, în afara de tata, cu care îmi plăcea să dorm, se pare că mă liniștea. Mai știu de la ai mei că Mirela întreba mereu: “De ce plânge bebe? Mami, iar plânge bebe!”. Mirela nu plângea nici la Penicilină. Bine, mint, la aia orăcăiam amândouă, doar că eu făceam mai des, dar am plânge și acum, oameni mari fiind. Moldamin, omg, mai există Moldaminul? Poate eu m-am născut tristă.
6. Nu duc lipsă de atenție. Ba chiar am parte de multă. Nu (doar) de la lume în general, ci de la oamenii mei, pe care îi iubesc. Nu fac o dramă și nu îi târăsc și pe ei după mine când vine apocalipsa. Ai mei știu să mă lase în pace, că mă întorc eu. Nu e lipsă de atenție, iubire, vai, ce singură sunt. Sunt, pentru că e o alegere. De fapt, nu sunt. Mama și murăturile ei, mamaia și cafelele, tata și grătarele, Mirela și obsesia noastră pentru haine și aș mai trece aici mulți oameni dragi, dar se știu ei. Poate că nu e asta, nu? Poate că m-am născut tristă.
7. Mai multă lume m-a certat c-am scris și “bine, bine, soluția care e?!”. Doamne, apără și păzește, dacă aș avea una aș folosi-o pentru mine (și probabil ar funcționa doar pentru mine) și apoi m-aș apuca să dau sfaturi. Glumesc, nu aș da sfaturi nici dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar zice: “Băi, uite un sfat, e de la mine, dă-l tu mai departe”. N-am nici sfaturi, nici prelegeri, nici filmulețe, nici cărți, nici recomandări de medici. Am doar o poveste. Care s-ar numi “Poate că eu m-am născut tristă”.
8. Și, cum am scris într-un comentariu, “soluția” pe care o visez eu (pentru mine, că toți suferim foarte diferit, ne tratăm foarte diferit, ne facem rău foarte diferit) este să fie cu cât mai puțin self-damage, când vine apocalipsa. Mi-am asumat damage-ul, nu mai fug de el, nu-l mai ignor, nu mă mai simt prost pentru el. Sunt doar în curs de hai să văd cât de puțin rău îmi fac de data asta, că de trecut trece. Sunt atâtea lucruri care ne fac rău, cu ele pot trăi, mi-ar plăcea să nu mai fiu eu self-destructive până la Dumnezeu. Oscilez între urganele nemernice cu nume de femei, de când mă știu. Și tare încerc să mă stabilizez la măcar o furtună, poate ca cea de săptămâna trecută, când a fost doar frig și negru, panică și vânt rece, pustiu pe străzi și câțiva copaci căzuți, dar fără victime. Și să nu-mi mai ia acoperișul de fiecare dată, că e greu fără toate țiglele pe casă 🙂

Și uneori e ok. Trece. Trece, mai ales că se fac murăturile mamei, într-o săptămână, muhahaha. Că a venit toamna și am niște haine așa frumoase, iuhu (muiere și eu, da). Că s-a reîntors teatrul și îmi place la unteatru de mor, că-s oameni mișto, că-s povești mișto, că sunt seri care se transformă în amintiri. Că mă duc la sală și țopăi. Că în sfârșit îmi las bretonul să crească. Că o să vină Crăciunul și am de gând să mă prindă lângă soba cu lemne troznind din sătucul meu de Teleorman, cu mamaia și vișinată. Și murături am zis? Am zis. Că am idei frumoase care sper să se transforme în proiecte cu sens,  nu doar să bifez taskuri.

Din păcate, da, nimic din toate astea nu contează când vine apocalipsa. Nimic. Dar mi-ar plăcea mult să controlez mai bine self-damage-ul. Câte un pic, pic, până apuc să mă ridic 🙂 Și să accept că poate m-am născut tristă și nu e vina nimănui. Și mai ales a mea. Așa cum mi-am tatuat și pe mine: je ne sais quoi. Je. Ne. Sais. Quoi.

Și dacă există un Dumnezeu (și cu asta iar va fi avalanșă de lucuri nu foarte frumoase primite pe mesaje), nu e nici vina lui că poate m-am născut tristă. O fi greșit doza, ca tot Dumnezeul, când m-a trimis vara pe lume. Mno, iunie, se deschide sezonul la mare, o fi petrecut prea mult cu prietenii de jos, pe 21 seara.

A doua zi, mahmur și cu multe friend requesturi pe telefon, s-a pierdut un pic.  S-o fi concentrat pe murăturile de la mama lui, cu ochii mijiți de somn și spunându-și tradiționalul “Al dracu’ ăla care o mai bea!”, a greșit nițel doza la mine. La mine, ca și la alții, că-l bănuiesc că face des nopți de beție (păi, atâtea nume de sfinți pe sus pe acolo). A greșit doza la mine, ca și la voi, că nu-s eu vreo specială.
Nu e nimic special să fii trist.
E doar trist.
Și pe alocuri imposibil.