Gret.ro

Astăzi am fost la biserică. Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa… lui tataie. Nu exista 8 septembrie fără telefonul dat la țară, când m-am făcut mare. Și bâlciul de la Roșiorii de Vede, când eram mică, unde mergeam să ne dăm în tiribombe, să nu ne lase mama să mâncăm ciubuc de la țigani și să ne luăm teniși pentru școală. Azi n-am avut pe cine să sun să-i spun La mulți ani.

Astăzi am fost la biserică. Lumânările sunt pentru cei vii, să ne mai treacă dorul, mi-am tot repetat în cap, acolo printre icoane. Era răcoare și aș mai fi stat, dar mereu ajung să-i vorbesc foarte urât lui Dumnezeu ăsta imaginar, dar foarte urât. Zici că fac instant Tourette când trec pe lângă una. Am luat 70 de lumânări și le-am pus pe toate la morți. Pentru mine, că la el nu cred c-au ajuns. Am stat acolo și mi-am imaginat cum ar fi să le vadă.

Cum s-a trezit el de dimineață, la casa lui de la țară, acum mutată în Rai. Și-a văzut foc în curte.
– Zoe, ardeeee!, ar fi strigat la mamaie, dar și-a dat seama că ea nu e, mai are de așteptat. Mult – sper eu, puțin – speră mamaia.

A fugit în curte, în pijamalele lui în dungi de toate felurile, în care dormeam și eu când mă duceam la țară, că îmi plăceau că-s largi, nu mulăciuni de domnișoară, luate de mama. Și de acolo a văzut că n-arde nimic, sunt doar eu, pe jos, pun lumânări.
– Oprește-te, tataie, nu mai da banii! Îmi ajunge una. Zoeeee, uită-te la asta ce face! Hai, tataie, nu te prosti, hai să bem o vișinată, mai bine!

Vecinii din Rai s-ar fi uitat cu invidie, uite ce flacără arde la Minică Goran. De dor, nu de foc.

Adevărul e că nu știu ce-a fost în capul meu să umplu toată treaba aia cu 70 de lumânări, numai eu. Dar cum era să-i iau una? El ne-a luat ceasuri de mână în clasa I, el mi-a dat bani să cumpăr sacoul ăla de la Mirela, de care ea se plictisise, dar nici nu l-ar fi împărțit. Două numere mai mari, aveam 11 ani, dar îl am și acum în casă. El era mereu acolo. Ca un stâlp, ca un Bărbat cu B mare cum îmi place mie să spun, ca o ancoră la tot ce e mai frumos pe lume. D-aia azi am zis să fie opulență, să-l știe tot Raiul. Să se aprindă azi toți norișorii ăia, să ia foc, să fie cu panică pe sus, cu Sfântul Petre pe post de pompier și tataie să stea cu berea lui în față, să se abțină greu din râs, că nu e politicos să râzi când ia foc Raiul și să se scuze c-un:

– E Greta. Eu i-am zis să nu, dar e încăpățânată ca mă-sa-mare. Hai, zi-o p-aia la harpă, cu Măicuța mea, că tare mi-e dor de mă-sa-mare. Arde în mine un foc mai mare, decât ce vedeți voi aici.

Niciodată în viața asta nu s-a supărat pe mine. Și e greu, că asta e tagline-ul meu. Se supăra pe mine doar la masă, că mâncam puțin. Se supăra sincer doar când i se părea c-am slăbit, nu înțelegea moda asta, suferea sincer, dar mă rezolva cu vișinată sau cu vin din beci. Pentru poftă de mâncare. Adevărul e că, după ce ne șprițuiam bine, eram amândoi cu câte o găleată, la propriu găleată!, din aia de 5 litri, fiecare cu a lui, plină de salata boeuf. O rădeam, ca pe vin, în 10 minute. Pe urmă, mai beam ceva, că mi se dezlega și limba și îi povesteam de colegi, de dramele cu băieții, de Rapidul meu, de Dinamo al lui, de nebunul la care stau în gazdă și de tot ce-mi trecea prin cap. Și-mi treceau multe, că vinul ăla de țară mă lua și pe mine prin surprindere.

El mi-a plătit nunta de trei ori. Nu c-am fost măritată, dar strânsese bani pentru nunta mea, ca pentru a Mirelei. După ce ne-am asigurat c-am măritat-o pe-a noastră, am început negocierile. Prima oară, voiam în vacanță.

– Și dacă nu mă mărit niciodată? Și dacă iau un sinistru? Tu strângi bani pentru sinistru? Tu vrei să investești în artificii și mărturii, nu în fericirea mea? Hai că-ți aduc ceva frumos de la Barcelona! Eiii, un băiat. Ce să facem cu el? Nu vezi că nu mai avem banii de nuntă? Mulțuuumesc, teee iubeeeesc! Nu-i spune mamei!

A doua oară la demisia de la Gazetă, când am stat câteva luni fără job și în depresie, cu chirii și cheltuieli în București. Atunci nu i-am cerut, mi i-a trimis el: “Ia, tataie, acum investim în liniștea ta!”. A treia oară tot la un colaps financiar al meu. Se spărgea de râs cu mamaia, am inventat și un grec, Papadopulus, cu care m-am tot măritat de 3 ori, ca să știe pentru ce strânge bani. Aveam o relație dificilă, am trecut prin 3 divorțuri cu omul ăsta, al naiba grec, dar tataie a fost mereu acolo și-a înțeles că iubirea e grea, nu toți bărbații sunt ca el, perfecți.

Astăzi n-am avut la cine să sun acasă.  Astăzi am cumpărat 70 de lumânări, le-am făcut cruce și am rostit de fiecare dată tare, tare de tot, să se audă pâna sus: Goran Marin. Minică. Al lui Cocoș –  așa îl știa lumea în sat. Secretar toată viața lui la primărie. Tataie al meu. Cel mai frumos om din lume. Și-a noastră, și-a lor. A adormiților, cum scrie pe drăcovenia asta de tablă, care arde de doruri, nu de foc. Astăzi am fost la biserică.