Gret.ro

Înainte se murea de la o răceală. Așa s-a inventat penicilina.
Și de nașterile complicate, cu copii răsuciți după cordonul ombilical. Așa s-a inventat cezariana.
Și de la avorturi interzise. Așa s-a inventat libertatea de-a alege.
Și de la oameni care se simțeau străini de corpul lor. Așa s-a inventat schimbarea de sex.
Sau care erau nefericiți cu ei. Și poate născuți cu un handicap. Așa s-a inventat operația plastică.

Și în toate cazurile, la răceală sau pietre la rinichi, la nașteri dificile și varice, la oameni care se iubesc cu alți oameni de sexul lor, la oameni nefericiți, în absolut toate cazurile a fost vorba și de mai ales de singurătate. Cred eu, nu sunt expertă (în ale științei, dar în ale singurătății, da), că ne simțim singuri pe lume și vestea bună e că toți ne simțim așa, vestea proastă e că nu vorbim despre asta.

Și mai cred eu, insist cu asta, cu “cred io”, că, repet, habar n-am cum o fi de fapt, dar CRED că e ca mine :), că singurătatea ne face să ne simțim prost, nesiguri, nefericiți și pe alocuri urâți. Și nu e singurătatea aia clasică, vai, nu am și eu un plus one.

Singurătatea vine în doi, în relații care nu mai merg sau care n-au mers de la început, dar, hei, e ok să fie cineva acolo. Vorba lui Vlad, ori e “hell yes”, ori “fuck no”, dar asta e frumos în teorie, că-n practică e ori “lasă că merge acum”, ori “lasă că merge și mai departe”. Din păcate. C-avem o viață și murim și uităm asta.

Mai vine în relații de prietenie, în care toată lumea face sport și tu nu. Toți se uită la GoT și tu nu. Toți au un plus one și tu nu. Și așa mai departe. Mai vine în familie, când te simți neînțeles în adolescență și așa rămâi până la 60 de ani și tot nu rezonezi cu ai tăi și rudele tale. Mai vine la birou, când în demența asta creată, te bucuri mai mult că-s 20 de morți, nu 3, că asta nu e mare știre. Mai vine pe palier, când ești singurul care duce sticlele de apă în sacul de sticle de apă. Sau invers. Vine în toate felurile.

Da, dar pentru asta s-a inventat deja ceva. Terapia. Cărțile alea de dezvoltare. Pastilele pentru cap. Plus că, nu se moare din asta, oamenii au probleme mai mari decât asta!

• Pentru terapie trebuie să ai bani. Și răbdare. Și să stai la oraș. Din ăsta mare, cu terase cu luminițe și bicicleta agățate pe pereți. La Fălticeni, nu cred că oamenii se duc la terapie, când se simt singuri. În restul țării, nu mai zic, oamenii nu au wc în casă și folosesc o pastă de dinți 1 an, terapia e ceva ce-au văzut la PRO TV, la filmul de după jurnal.
• Cărțile de dezvoltare sunt o prostie. Știu eu, nu mai cred acum, ȘTIU eu, că le-am citit pe toate și am pretenția de la mine că-s cultă și citită. Poate. Poate să te miște puțin, gen 2 minute cât citești, până la prima notificare de Facebook. Ca apoi să devină loc de pus cana cu ceai. Sau berea.
• Pastilele pentru cap sunt pentru “nebuni”, din ăia, de vor să fie legume. Lași. Demenți. Ce rușine, ce-ar zice colegii, rudele, oamenii să afle că ești pe din ălea, anti-depresive. Ce fiță! M-am urcat într-un taxi odată, rușinată am cerut la:
  • Spitalul Alexandru Obregia, vă rog!
  • Unde???
  • … la 9? Piața Sudului în față… Berceni?
  • Aaaaa, la ălă de nebuni. Ziceți așa. Chiar acolo, acolo vă las?
• Nu, nu se moare din asta. Se moare din cancer, accidente, bătrânețe. Dar nici nu se trăiește din asta. Se moare încet și dureros și e mai nasol decât o chimioterapie de 6 luni, la care știi la ce să te aștepți.

Mi-ar plăcea să mergem la doctor toți, la sate și la orașe cu luminițe, la clinici particulare sau dispensare comunale să ne plângem că suntem triști. Singuri. Depresivi, ca-n filmele cu americani. Și poate după un an, doi, zece, chiar o să se prindă cineva că: “Băi, uite câți sunt, poate facem ceva cu ei!”.

Poate soluția e doar să spunem asta cu voce tare. Să recunoaștem că toți avem un unghi bun de poze. Și că ne numărăm like-urile. Și că dăm join la concerte care nu ne plac doar pentru c-au dat join oameni care ne plac. Și să nu mai părem filozofi și fericiți pe internet, că așa-i obligăm și pe ceilalți să pară filozofi și fericiți pe internet.

Bună, numele meu e Greta, sufăr de singurătate și de frig de când mă știu, oamenii cred că sunt deșteaptă și citită, dar habar n-am unde e Patagonia pe hartă. Ce Patagonia, habar n-am unde e Fălticeni și care sunt miniștrii României în momentul ăsta. A, și-ascult, as we speak, muzică proastă, din aia romanțată, dar pe Facebook o să postez ceva mișto, cu versuri în engleză și la modă.

Și corul să nu mai răspundă înapoi:
– Buuunăăăă, Gretaa! Ai prea mult timp liber, sunt probleme mult mai grave pe lumea asta decât c-asculți tu Laura Stoica și te simți tristuță.

Înainte se murea de la o răceală. Așa s-a inventat penicilina. Pentru asta acum există Facebookul și pozele cu Nurofen și cana de ceai #wokeuplikethis. O fi și asta o evoluție. Până om înțelege că singurătatea nu e boala secolului, e boala homo sapiensului și toată lumea dă like.