Am fost crescute de o mamaie extrem de religioasă, nu Mamaia despre care tot povestesc, cealaltă. Mamaia cu M mare nu era mare fană Dumnezeu. V-am mai zis aici, ea a început să creadă în treaba asta cu raiul și harpele, după ce-a murit Tataie cu T mare, că poate așa se mai întâlnește o dată cu el.
Dar mamaia cea religioasă ne-a învățat rugăciuni, pe care le spuneam în genunchi, lângă pat, în fiecare noapte. Patru la număr, pe care eu și Mirela le spuneam într-o anumită ordine și, dacă ne încurcam, le luam mereu de la capăt. Le prioritizam după grade, după aură, după capul nostru. Începeam cu Înger-îngerașul meu, că era cel mai mic în grad, continuam cu Doamne-Doamne, ceresc tată, apoi cu Toți cu inima curată și culminam cu the one and only, sfântul Tatăl nostru care ești în ceruri.
Nu exista să ne culcăm fără să le spunem, la țară sau la Alexandria, în vacanță sau la mare. Nu exista. Cred că și când am început să ieșim la disco în sat și să descoperim berea proastă, tot le repetam pa-pa-ga-li-ceș-te în timp ce tavanul se mișca un pic. O fi fost vreun semn divin, că Dumnezeu ne ascultă și e cu noi, chiar dacă am păcătuit cu Robema, berea-etalon a Teleormanului.
Doar că-ntr-o noapte, lumea mi s-a dat un pic peste cap, când mi-am dat seama că mă rog la cel de sus să ne dea “pâinea noastră cea de toată zilele” și mi s-a părut extrem de greșit, că ăsta era ultimul lucru care ne lipsea nouă, pâine. Cococi, lipii, pâine pe vatră, aveam să ne punem și în cap, dădeam și la câini, și la porci, și la găini. Ba chiar aruncam cu coșul vara, când de la atâta căldură se mucegăia.
M-a mai deranjat și Toți cu inima curată, care, în varianta a la mamaia, că înțeleg că e ceva inventat de ea, mai avea un vers care zicea: “… țara noastră s-o iubim”. Și mi se părea extrem de penibil să mă rog la Dumnezeu să ne iubim țara, cum adică? Ce treabă am eu cu țara care e mare și întinsă peste tot, buchet de flori pe harta Europei, s-o iubesc ca să ce? Mai bine mă rugam să iubesc țiganii din clasă, că pe ei chiar îi vedeam zilnic și mă umpleau de păduchi, de mă freca mama cu gaz o dată pe lună, până îmi dădea sângele.
Așa că mi-am scris o rugăciune, cred că aveam vreo 12 ani, sigur e pe undeva pe la Alexandria, tare aș vrea să mi-o aduc aminte. Care era mai mult o discuție cu Dumnezeu, în care îi ceream să mă facă frumoasă. O spuneam dimineața, prânz, seara.
Mereu m-am simțit un copil urât, strâmb, cu multe defecte din naștere, vizibile mai ales la tunsorile bros, despre care nu o să vorbesc cred că niciodată. Așa că-i explicam Ăstuia de Sus că fac tot ce depinde de mine ca să fie mulțumit. Ca să am note mari, învăț ca apucata, fac teme în avans și citesc și următorul capitol din carte, să îl știu deja când mi se predă. Că nu ies din casă, ca să citesc dicționarul de neologisme, ca pe beletristică, să știu cuvinte noi și sofisticate. Că nu mă uit la desene, citesc Shakespeare sau ce mai găseam prin bibliotecă, să se lipească ceva de mine.
Făceam meditație la gramatică din clasa a 5-a cu copiii din clasa a 8-a, pentru că moșica era profesoară de română și s-a prins că-mi place, mă lua cu elevii ei pe care îi pregătea pentru capacitate și cu care eram în competiție, ba chiar îi făceam pe fraieri. Dar mai mult, ceee? Ceeeee?
Îi spuneam că e nedrept ca oamenii să se nască urâți. Ce vină au ei? De ce unele fetițe sunt frumoase de pică și sunt alese la jocurile clasei de către băieți? În clasa a 8-a, la banchet, am avut cea mai frumoasă salopetă din lume, roșie, n-o uit nici acum, scumpă, dar pe care mama a zis “Da, o cumpărăm!”, fără să se plângă. Nu m-a invitat nimeni la dans. Nimeni. Am renunțat să mai spun rugăciunea cu Doamne-Doamne, fă-mă frumoasă, că mi-era clar că e un Dumnezeu rău, căruia nu îi păsa de sarafanul meu roșu și scump, cât masa pe o săptămână pentru mama.
Liceul a fost cea mai urâtă perioadă din viața mea. Cea mai. Rămăsesem și fără Dumnezeu, și fără prieteni, și fără vreo speranță că o să fiu vreodată măcar decentă, nu frumoasă, în viața asta. Nu ieșeam din casă, învățam și citeam și doar vacanțele de vară la Mamaia și Tataia mă țineau în viață.
Am ajuns la facultate și m-am simțit frumoasă. Nu, nu m-am îndrăgostit. Fetele de la Litere, Comunicare și Relații Publice, viitoare femei mișto. Nu un bărbat, ci ele m-au făcut să mă simt funny, frumoasă, specială. Venite din toate colțurile lumii, niște colege noi și mișto care îmi spuneau lucruri frumoase. Care nu erau ca găștile din liceu, le știti, de fete frumoase și băieți golănași, bula aia de copii cool și cu bani. Sau, mă rog, care își luau haine de la București, nu de la Crinul din Alexandria, cu salopete roșii.
Femeile sunt rele între ele, bârfitoare, egoiste, dar eu nu știu cum am dat în viața asta peste unele pentru care mi-aș da mâine un rinichi. Uite, cum e Drăguț. Ne știam de câteva luni, când mi-a dat de ziua mea un album foto c-un post-it lipit și scris de mână:
“La mulți ani! P.S. Sper că o să ai poze și cu mine curând! Pup u!”
Atât.
Fără să-mi ceară notițe, cursuri, ceva în schimb.
A, ba da, mi-a cerut să mergem la mare vreodată în viața asta.
13 ani mai târziu, am mers și la mare în viața asta.
13 ani mai târziu, țin pe noptieră albumul de atunci.
Nu Dumnezeu și mersul la biserică îți răspund la rugăciuni.
Ci oamenii.
Și nu la rugăciuni, ci la Whatsappuri când ești trist.
Sau vrei la mare.
Sau un selfie de pus în album.
