Gret.ro

Nu cred eu în semne, dar când pe șoferul de Uber îl cheamă Gorani, ți se pare măcar amuzant. Și te pune dracu’ să te bagi în seamă. C-un musulman.

– Chiar așa te cheamă, Gorani? Ce nume mai e și ăsta?!
– (un pic enervat și într-o română stricată) Da, e numele de familie.
– De unde vine?
– (iritat de-a binelea) Din Persia. Sunt persan kurd. În Persia e un munte, muntele Goran…
– Serioooos? Știi cum mă cheamă pe mine? Greta Goran.
– (se luminează tot) Și de unde ești?
– Teleorman și mai departe nu știu, dar îmi place să cred că Goran nu e nume din Câmpia Română, în Sud de țară.
– Sigur nu e, Goran e un nume foarte des întâlnit. În Persia. E muntele ăsta, de care îți ziceam. Știi ce înseamnă Goran în persană?
– Evident că nu, acum 1 minut nici nu știam că mă trag de acolo.
– Înseamnă kamikazu? Adică, atunci când… ești… și nu ți-e frică…
– Aaaa, sinucigaș.
– Nu, sacrificiu. Dar nu asta, de fapt, voiam să-ți zic. În Persia kamikazu nu e asociat cu asta, cu știi tu, când intri cu avionul, știi? Goran înseamnă “cel-care-nu-se-teme-de-moarte”.
– Asta e culmea!!!
– De ce?
– Obsesia vieții mele e frica de moarte.
– De ce ți-e frică?
– Cât timp ai la dispoziție?

– Uite, eu sunt crescut în Siria, am venit aici 5 ani, la mama mea, care e româncă. Sunt musulman. Pentru noi moartea e cel mai frumos cadou pe care ni l-a dat Dumnezeu. E liniște, e fericire, e suflet fericit și atât.
– Și d-asta… omor… știi, d-asta se întâmplă… știi cu avionul? Să le… liniște… Nu, că nu știu cum să spun asta.
– Nu, n-are legătură. Orice om e diferit, eu nu îi înțeleg pe cei care fac asta, dar fiecare are păsărelele lui la cap. Pur și simplu, n-are legătura cu religia, cu Dumnezeu. Pentru mine, cel puțin, nu. Dumnezeu nu vrea asta. Tu nu crezi în Dumnezeu, nu? D-asta ți-e frică.
– Nu cred, dar mi-ar plăcea mult să cred. Dar nu cred.
– Moartea e ceva minunat. E în sfârșit liniște. Pace. Și fericire. Știi, mori oricum în fiecare noapte, atunci când te duci la somn, nu ți-e bine? Nu visezi frumos, nu e liniște, nu mai e alergătură?
– Nu, d-aia am insomnii. Nici nu visez frumos.
– O să vezi, când mai crești, că nu o să mai fii atât de atașată de corp. Corpul e doar o cămașă. O porți ce-o porți și când îi vine timpul, se rupe. Când îi vine timpul. Repet. Moartea e ceva minunat când îi vine timpul, natural.
– Cât să mai cresc, am 32 de ani și tot nu mă împac nici cu Dumnezeul ăsta imaginar, nici cu moartea.
– Vai deee mineeee, am crezut că vorbesc cu o fetița de 20 de ani! Păi, așa zi! Credeam că e doar o copilărie ce zici, o perioadă.
-Nu e. Și nu pot să accept că sufletul meu o să plutească așa fericit și liniștit în sfera asta și ce bine o să fie. Yay.  Și nu îi mai văd pe oamenii mei, părinți, soră, ăștia pe care-i iubesc.
– Dar ei vor fi suflete fericite și nu vă veți mai ști unul cu altul. Ei sunt doar un pic, o perioadă acum.
– De ce? Care e scopul vieții ăsteia? Al lor? Al meu? Al tău? Ce pisici facem aici?

Plâng pe bancheta din spate, am ajuns la destinație, a pus mașina pe avarii. Continuă.
– Nu știu, nu știe nimeni scopul. Sunt doar teorii. Noi o avem p-asta cu cele 7 stagii prin care treci până ajungi acolo, sus, la liniște. Trebuie să fii de 7 ori pe lumea asta, și bărbat, și femeie, dar de 7 ori. Când faci rău, data viitoare Dumnezeu te face animal, dar asta nu se numerotează în cele 7 episoade. De 7 ori trebuie să fii bărbat și femeie, ca să ajungi până la urmă la Dumnezeu. Când faci rău, nu te pedepsește Dumnezeu, adică iad, când faci rău, ești o perioadă animal pe lumea asta, dar până la urmă toți ajungem suflete, energii, zi-le cum vrei, ajungem acolo sus.

Plâng în spate, discuția mai continuă cu mine  enervată și cu teoriile mele. 7 stagii pe naiba, ca să ce? Ca să înveți ce? Ca să ce? Dacă tot ajungi suflet plutitor fără conștiință, fără istorie, fără nimic p-acolo pe sus. Ca săă ceeee?

Ne claxonează cineva din spate. Mut discuția, că nu mai suport atâta moarte. El e Fares Gorani, are 40 de ani. Nu are foarte mulți prieteni în România.

– Nu îmi place când cineva se poartă urât cu mine, mă retrag imediat. Voi românii sunteți prea agitați, nervoși, răutăcioși. Din cauza zilei de mâine. Din cauza lipsei de bani. Pentru că ziua de mâine e mereu o grijă. Guvernul e îngrozitor, nu ajută deloc. Mai cred că vă visați norvegieni. Cu stilul lor de viață, cu relaxarea lor, cu felul de-a trăi, dar ce naiba norvegieni, ar fi frumos, dar e prea multă sărăcie. Și grija asta constantă vă face egoiști și răutăcioși.

Îi mulțumesc și dau să cobor, ne mai claxonează unii. Eu tot plâng, mno, acuma dacă tot m-am pornit.

– Îmi permiți să-ți mai zic ceva? Acum că știu că ai peste 30 de ani și putem vorbi ca doi adulți?
–  Eu cred că nu ți-e frică de moarte. Cred că e ceva ce-ți alimentezi tu, te-ai blocat pe asta, ca să nu te gândești la o problemă mai mare. Eu cred că tu nu ești fericită. Încearcă să fii, asta o poţi controla. Moartea nu.

Plec. Ajung la Ioana şi Bătz plânsă.
– Ce-ai, măăă?
– Am plâns cu șoferul de Uber.

De mâine, taxi. Că n-am să-ţi dau rest și Kiss FM mă supără un pic, dar nu mă bagă în depresie.