Gret.ro

E 7 dimineața în Teleorman Socetu și tot aștept să treacă vacile. De o oră. O fi prea devreme pentru ele, că-i duminică, dar soarele deja începe să ardă, nu cred că țăranul care le duce la păscut apasă snooze, să mai doarmă puțin, c-a stat azi noapte să se uite la Breaking Bad. Mi s-a pus pata rău pe vacile astea, mă enervează că nu mai trec și am senzația că viitorul omenirii depinde de asta. We’re screwed, mi-e clar, nu mai există vaci la țară, o să bem toată viața lapte care n-a văzut lapte în viața lui.

Între timp s-a trezit și mamaia și îmi alin această năpastă care ne-a lovit pe toți azi, duminică dimineață la 7, cu cea mai bună cafea din lume. Făcută la ibric, cu lapte de țară, cumpărat de mamaie din satul vecin, lucru care îmi aduce aminte de vacile mele. Niciuna pe uliță și sunt deja 26 de grade, sigur s-a întâmplat ceva cu ele. Poate a rămas una singură pe lume, asta de unde îmi torn eu acum în cea mai bună cafea din lume, care a prins și coajă deasupra. De la laptele ăsta din satul vecin.

Stau în drumul lui Dumnezeu, nu în sensul că-l încurc, ba chiar se întâmplă fix invers în relația noastră, ci în sensul că biserica satului e nițel mai încolo. Încep babele să treacă spre Casa Domnului, cu coșnițele pline de colivă și alte împărțeli. Pardon, prăjitură cu grâu, din aia de 7 lei de la Frufru. Îmi mai vine inima la loc. Hai că poate omenirea mai are o șansă, uite câtă lume se roagă pentru noi duminică dimineața la 7. Pentru noi păcătoșii, care au țeluri mai mici decât budiștii sau babele mele, cum ar fi încă 5 minute de somn dimineața și să câștige la loto, s-aibă bani de cafele scumpe băute în cafenele sofisticate cu Zuzu light.

Mă focusez pe vacile astea, ca să nu mă focusez pe mamaia și ridurile ei cât șanțurile de mari. Nu de bătrânețe, de singurătate și de amintiri care au fost și nu mai sunt. Pe vacanțele de aici din cea mai frumoasă curte din lume. Pe tataie și veselia de aici, nu liniștea asta în care doar un cocoș se mai aude undeva departe și o să ziceți că asta e un clișeu prost, dar nu e, că de-o oră aștept s-aud orice orătanie, în afară de oftatul lui Baz care simte că plec la București și Guerilla, în surdină, să nu se ducă vorba în sat c-ai lui Goran sunt păcătoși, fac dezmăț în ziua sfântă, de la prima oră.

Mamaia pare mai puțin prăpăstioasă ca mine. Pentru ea a venit deja sfârșitul lumii. A îngropat atâtea suflete până la 82 de ani, că de când a murit tataie nu mai trăiește nici ea. E deja în iad, nici măcar în… cum se numește locul ăla de tranziție între rai și iad? Nu îmi vine, că nu-s religioasă, dar e un loc între astea două în care umbli așa bezmetic până când God se decide unde să te trimită, după excelul cu coșnițe aduse ofrandă sau cât de tare asculți Guerilla care pune Rammstein de la ora asta, în timp ce aștepți să treacă vacile pe uliță. Nu, nu la viață mă refer, e alt cuvânt.

Eu cred că nu după vaci mă uit. După copilărie. Care nu mai trece pe ulița asta asfaltată, poate asta le încurcă și pe vaci, dar și pe amintirile mele cu genunchii juliți pe aici. Închid laptopul și mă duc să mă îmbrac, că e târziu și ziua de azi e zi de lucru. Nu știu cum a gândit Dumnezeu treaba cu ziua de odihnă, că n-am mai avut o duminică liniștită de când eram mică, cu lapte trecut prin perdeaua ruptă din casă acum ajunsă sită, în curtea asta veselă și colorată. Acum e doar colorată și eu sunt om mare. Iar treaba asta e fără gust, artificială și mult prea scumpă pentru cât îți dă înapoi. Ca laptele UHT.