Am avut zilele astea niște revelații, despre care n-o să vorbesc, că-s atât de personale. Bine, nu că asta m-a oprit până acum, dar simt că-s atât de ale mele deocamdată și ia lăsați-mă-n pace!
Mă gândeam eu așa, aiurea-n tramvaiul 1 care trece ca o veste bună, în fiecare dimineață pe la 5 pe sub geam la mine, semn că insomnia e gata, practic e dimineață pentru mine și șoferii de RATB și chinul s-a terminat și iar ai deviat, Greta. Deci, mă gândeam că eu m-am făcut ce voiam să mă fac mare când eram mică. Adică slabă și săracă! Glumesc. Nu că n-aș fi, dar nu visam chiar asta.
Ca orice fetiță, am trecut prin toate episoadele. De la Nadia la detectiv particular, la doctoriță și secretar de primărie, ca tataie. De la actriță de filme, deși nu eram blondă și, se știe, în Santa Barbara toate erau blonde și frumoase!, ceea ce nu era deloc cazul meu, la electrician, să repar radiouri ca tata. Poate pompier? Că au birou cu scară interioară, how cool was that? Învățătoare ca mama sau educatoare sigur nu, că nu îmi plăceau copiii nici când eram copil.
Și într-o vară, înainte de liceu, mă oprisem la avocată. Poate și pentru că Ally McBeal, deși nu știu dacă apăruse deja (da, copii, da, există generații născute chiar înaintea internetului, meet Generația 85, Cernobâl alleee), dar voiam să mă fac avocată. Mi-era clar că ăsta e destinul meu. Eram la țară la bunici, când fratele mamaiei, Bubu pentru noi, domnul Fernand Chirea pentru oamenii mari care-l știau de inspector și scriitor, m-a întrebat clasica și de neuitata:
– Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?
– Avocat, Măria Ta!
– De ce?
– Ca să ajut oamenii, să salvez lumea, să contez, să schimb, să rezolv nedreptăți, să SCRIU ISTORIE!
– Dar știi că asta poți să faci și cu cuvintele și atunci chiar n-o să ai niciun barou de care să depinzi!
… și niciun birou, am simțit-o pe mama care se uita urât la ideea că aș putea s-o iau pe calea asta, cultural-artistico-fomistică.
M-am îndrăgostit teribil de gândul ăsta, auzi, să schimbi așa lumea din cuvinte, ce tare! Să depindă doar de tine, tu să fii și acuzat, și acuzator, să țină numai și numai de tine. Așa că am anunțat toate neamurile, tot satul, tot liceul că eu vreau să fiu ziarist. Dar nu o prostie din asta, cum îi zice, ziarist din ăla la mișto, așa, ziarist sportiv, ci ziarist adevărat, de front, să mă duc în prima linie de război, să scriu, să lupt, să fac istorie.
5 ani mai târziu mă angajam la Gazeta Sporturilor, la rapidisti.ro, dar tot cu literele, așa că nu m-am trădat foarte tare eu pe mine. Plus că-mi plăcea că-s fată și scriu despre fotbal, plus că scriam mai frumos decât băieții. Nu neapărat mai bine și mai corect, că mereu am crezut că noi nu nu pricepem fotbalul la fel, noi fiind un pic mai lente în cap când vine vorba de ofsaid și astea, dar îl percepem mai frumos decât ei.
Iar am deviat.
În fine, deci, weekendul cu revelații și cu prietenii din copilărie, care m-au întrebat:
– Și? Tu ce faci cu viața ta?
– Come on, nu e ca și cum nu ne avem pe Facebook! Ați dat like la gret.ro și voi? Citiți acolo!
– Da, mă, vedem, dar nu prea înțelegem nimic din tine.
Și m-a lovit. Că nici eu nu prea înțeleg nimic din mine, dar cred că trăiesc cea mai frumoasă și mai ciudată perioadă a vieții mele. În sensul că eu chiar am ajuns să fac ceea ce se temea mama că o să fac. Să fiu slabă și săracă! Glumesc. Și acum chiar vorbesc serios, deși sunt și slabă și nici nu plec în Bali (deee ce nuuu pleeec în Baaaliiii?), mă și joc. Mă joc cu literele, așa cum mă duce pe mine capul.
Sunt foarte departe de a schimba lumi și vieți sau măcar becuri în casă. Și n-aș refuza mâine un război, să transmit din prima linie. Pe bune, m-am gândit mult și bine la asta, abia aștept să ne certăm cu careva serios. Fuck you, Putin! Și să plec cu laptopul în brațe, cu o pâine (neagră și cu puțini carbohidrați) în rucsac. Nu știu cât o să mă țină treaba asta, că avea dreptate mama. Nu că nu mă angajează nimeni cu tatuaje, ci că e greu spre imposibil să faci în viața asta doar ce iubești și să ai și bani de avocado, că e scump al naiba, dar ce să faci, e cu grăsimi din alea bune.
Ce voiam eu să zic, de fapt. Caut job urgent! Poor romanian orphan (nu știu cine e Mirela Goran) child please send money! Și asta, vă dau imediat și contul, dar și că viața e extrem de scurtă și de urâtă și că eu în viața mea (și am stabilit cu toții că e una lungă deja, salut, Generația Cernobâl!) n-am fost recunoscătoare pentru nimic în ceea ce mă privește și nu mi-am fost suficientă mie și suficient de bună niciodată. Niciodată până acum. Și acum e… linişte? Jur că n-am băut nimic de o bună perioadă, deci chiar vorbesc serios.
Nu știu care e rețeta (ba știu, 0723… întrebați de doctorița de la psihiatrie..:), dar sper să vă lovească și pe voi sentimentul că sunteți buni, suficienți, de ajuns. Am oameni care sunt loviți deja, de mult, îl trăiesc, acest sentiment de linişte şi de pace cu ei şi în continuare nu îi înțeleg, dar nici ei pe mine, ceea ce ne face chit.
Încă mă închin șocată la mine și aștept să mă scurtcircuitez din moment în moment și să-mi fac rău la loc. D-asta am scris-o aici cu voce tare, că poate mai recitesc din când în când (și așa scriu rar) și îmi bag mințile în cap. Sau poate începe războiul ăla mai repede, ca să-l pun pe mute p-ăsta din capul meu.
Cu drag,
Greta, ex-avocată-doctoriță-polițistă-reparator-de-radiouri, actuală ceva-ce-nu-știu-să-spun-ce-dar-e-cu-litere-și-n-are-ce-să-fie-rău-și-iar-am-deviat
P.S. Am pus această poză cu mine Xena și pentru că am vrut și asta la un moment dat, dar și pentru că poza e din weekend de când m-a pozat prietena mea SuperIoana care face superpoze de zici că nu ești tu în ele. Iar eu n-am una care să mă reprezinte mai bine de când mă știu. Iar în poza asta urlu la Ioana și îi spun sincer și din toți plămânii, când ea mă îndeamnă să fac dragoste cu aparatul:
– Ioanaaaa, eu nu știu ce să faaac cu mineeeeeee!
Și curând după asta m-a lovit.
Ba știu.
Să fiu și atât. Să fiu. Că nimeni nu știe ce face, vorba site-ului aici de față.
A. Să fiu și atât și să merg la mare, că stau în Dristor şi vă sunt în drum.
