Am prieteni care zboară doar pe Xanax și am prieteni (nu o să dau nume, că e urât, dar, pe bune, Ovidiu, suie naiba în avion!) care nu au zburat niciodată. Și e păcat, tare păcat, că lumea asta e așa mare și colorată, că n-are niciun sens să mori și să n-apuci să bei un vin în Roma, să te bronzezi în ianuarie în Thailanda și să-l vezi pe Ibrahimovici pe-unde-o-mai-juca-el când o s-apară postul ăsta.
Eu mă gândesc că nici n-am avut șansa asta, decizia asta, că nu știu cum să îi zic. Asta, de a-mi fi frică de avion. Am zburat prima oara în decembrie, Bucuresti – Valencia, o săptamănă la părinții Oanei, cu Oana în dreapta mea. Oana, un monument de optimism si viața-e-frumosă-yay. Nu, am glumit, n-am prieteni din ăștia bolnavi la cap.
Lesson no 1. Zboară când e oribil de înfirător în țară, să te bucuri naiba că pleci. Că, și dacă mori și ajungi în iad, cred că tot e mai ok lângă cazane decât la minus 30 de grade, la 9 dimineata, în trafic la Unirii. Așa și noi. Am plecat pe niște nămeți atat de mari în București (cu noi gata să facem Crăciunul la 20 de grade, cu plus!), că nici daca ne ziceau ăia că zburăm făra o aripa, nu ne-am fi dat jos nici moarte din avion.
– Cald e?
– E!
– Vin e?
– E!
– P-aci, pe sus, e mai senin?
– E!
– Ok, pe mine și pe pasager Oana Troneci nu ne dați jos, că în viscol nu ne mai întoarcem. Avem tricouri în bagaj, t r i c o u r i!
Doi. În avion urcate (chiar și așa, fără o aripă!), oi fi întrebat-o eu pe Oana dacă e chiar așa nasol la decolare cum scriu ăia pe net, că nu mai știu de unde a venit discuția, dar a simțit nevoia să mă liniștească:
– Hai, mă Gret, că nu e chiar atât de ușor!
– ??
– Tu crezi că murim azi și, gata, scăpăm?
– Păi, nu? (Ai văzut aripa aia?)
– Noi trebuie să ne chinuim mult, mă! Auzi la ea. Scapi tu azi de bătrânețe și ploscă, pe bune?! Ha!
După 5 minute am adormit cu capul pe măsuță. Am ratat și decolarea, atât de zen am fost, m-am mai trezit după 3 ore, când, teoretic, trebuia sa ajungem.
– Oana, ce-are avionul?
– A, trebuie să stea o ora, o oră jumate în aer, că nu se poate ateriza de la vreme.
M-am mai culcat o oră.
Trei. La întoarcere, însă, a fost îngrozitor. La întoarcere mereu e îngrozitor.
Nici în aer n-a mai stat, nici n-a pierdut o aripă pe drum.
La București ningea ca în p o v e ș t i.
Poveștile alea cu ploscă și baston.
Concluzii:
1. Vestea bună e că trebuie să vă urcați în avion într-o zi în care e nasol în România.
2. Vestea proastă e că în orice zi a început să fie nasol în România.
3. Sau era invers?
